Părinţii ar trebui să fie disperaţi. Însă nu le pasă. Autorităţile ar trebui să fie în alertă. Dar nu par foarte îngrijorate. Comunitatea ar trebui să fie contrariată. Nu dă doi bani. E greu să mai şochezi cumva satul românesc, unde orice e posibil.
De fapt, descoperind episoade din această poveste am senzaţia că toţi aceşti factori responsabili nu numai că nu au făcut nici cel mai mic gest de a ajuta, de a recupera acest copil "pierdut", ci, din contră, parcă au complotat pentru decăderea fetiţei. Bătută şi alungată de mamă, ignorată de autorităţi şi comunitate, copila şi-a găsit refugiul în prostituţie. S-a oferit bărbaţilor pentru bani, iar în clipele de disperare se oferea chiar şi pentru alimente. Acum trăieşte în concubinaj cu un bărbat, tatăl copilului pe care îl poartă în pântece. Dar care, de când a aflat că în realitate are doar 12 ani şi nu 14, aşa cum i s-a spus până acum, are serioase reţineri în a continua relaţia. Probabil, într-un final, fata se va întoarce tot acasă, la o mamă inconştientă, un tată care nu o recunoaşte şi nu o vrea şi doi fraţi de câţiva anişori. Şi, probabil, sărăcia lucie în care trăiesc, o va determina să iasă din nou la şosea să acosteze şoferi.
Oricât de alarmantă ar părea povestea aceasta, în comunităţile sărace e un fapt divers. Mii de copii din România sunt obligaţi să trăiască în sărăcie, în medii nocive, în care prostituţia, alcoolismul, tâlhăriile, violul sunt un mod de viaţă. E şocantă vârsta extrem de fragedă a acestei copile, aflată de două ori în mai puţin de 2 ani la un pas de a fi mamă. Dar câte fetiţe cu un an sau sau doi mai mari nu trec prin situaţii asemănătoare! Câţi băieţei de 10, 11, 12 ani nu sunt obligaţi să fure, să cerşească sau nu sunt racolaţi drept "carne de tun" pentru bandele de răufăcători. Câţi copii nu sunt maltrataţi sau abuzaţi fizic şi psihic de proprii părinţi sau de rude apropiate.
Numai la Brăila, conform statisticilor Direcţiei pentru Protecţia Copilului, în primele 6 luni ale anului peste 160 de minori au cerut sprijin. Iar autorităţile ce fac, chiar şi atunci când aceşti copii, ajunşi la capătul puterilor, cer disperaţi ajutor? De cele mai multe ori, ca şi în cazul fetiţei de la Pitulaţi, mimează interesul. Îi ţin o anumită perioadă într-un centru, îi spală, îi despăduchează, îi îmbracă, îi hrănesc. Apoi, musai îi consiliază psihologic şi îi trimit acasă, cea mai bună soluţie, susţin specialiştii, fiind reintegrarea în familia naturală. Nu, pe bune? Şi atunci, mie de ce mi se pare cea mai absurdă, cea mai criminală, cea mai păguboasă abordare, de multe ori cu rezultate dezastruoase!? La ce i-a folosit fetiţei din Pitulaţi aşa-zisa consiliere psihologică şi reintegrarea în familie? Hai, să fim serioşi, cum să se aştepte cineva că un copil va primi un minim de educaţie sănătoasă într-o familie cu grave probleme financiare şi comportamentale! Cum să consideri un succes redarea unui copil, scăpat deja din mână, unei familii care practic l-a împins în prăpastie! N-am să înţeleg sub nicio formă acest mod de gândire stupid, în urma căruia statul se bucură că face economie la buget, obligând, practic, aceşti copii să se întoarcă în iad, în loc să facă un efort şi să-i scoată de acolo, cât nu e prea târziu. E chiar aşa greu de bănuit că aceşti copii, odată deveniţi adulţi se vor comporta exact cum au văzut acasă şi că peste ani vor fi la fel de nocivi ca şi părinţii lor!?
Ştiu, nu întotdeauna cealaltă variantă, a educării în căsuţele de tip familial sau asistenţi maternali, are rezultatele scontate. Mai sunt şi acolo eşecuri. Dar, să fie clar, şansele de integrare, de recuperare, sunt infinit mai mari. Iar când e vorba de viitorul unui copil , nu ştiu cine poate aprecia corect ce înseamnă scump, când poţi să îi acorzi o şansă.
Condamnaţi la infern
O experienţă traumatizantă, din care protagoniştii, o fetiţă din satul brăilean Pitulaţi şi familia ei, ar fi trebuit să înveţe multe. N-au învăţat nimic. Iar acum, la un an şi jumătate de la incident, copila e din nou însărcinată. Deja în 4 luni.
