Nu o să mă lansez acum în discuţii filozofice, nu o să vă vorbesc despre moarte în general, ci despre una anume: moartea unei tinere de doar 23 de ani, brăileancă, ucisă cu bestialitate într-o ţară străină. O poveste tristă, pe care v-am prezentat-o în ediţia de ieri a cotidianului nostru, şi din care fiecare a înţeles ce a vrut. O poveste din care fiecare a luat ce i-a fost mai la îndemână şi a comentat în consecinţă.
Pe mine însă povestea aceasta m-a îndurerat. Întâmplător sau nu, cunosc satul, cunosc mulţi din oamenii lui. În urmă cu mulţi ani am fost profesoară acolo. Probabil fata, Daniela Gabriela Mihalcea, mi-a fost elevă. Mi-e greu s-o identific însă, în şcoală mulţi copii aveau acest nume de familie. Şi mai aveau o trăsătură comună copiii aceia: sărăcia.
În general satele noastre din Bărăgan se confruntă cu asta, dar la Olăneasca, Gulianca, Ariciu, Cuza, sărăcia pare mai hidoasă decât oriunde. Şi asta pentru că toate aceste sate sunt aşezate pe cel mai sărat pământ din Europa. Iar unde pământul nu rodeşte, truda oamenilor e în zadar. De aceea, de la an la an, tot mai mulţi tineri aleg calea pribegiei. De aceea, de la an la an, satele acestea sunt tot mai pustii. Pustii ca şi sufletele celor rămaşi, şi care, din când în când, sunt nevoiţi să pună mână de la mână ca să-şi îngroape creştineşte fiicele şi fii, pierduţi departe.
Danielei însă, probabil, nu-i va fi dat să se odihnească în pământul acesta peste putinţă de sărat. Ea poartă stigmatul celui mai vechi păcat. Oamenii nu se înghesuie să o plângă ci, mai degrabă, să o judece. Iar în faţa dorinţei de a-i judeca faptele păleşte totul. Şi că a lăsat în urmă un copilaş, şi că, probabil, a fost silită să greşească - nu neapărat de iubit cât, mai ales, de conjunctură. Dar, cel mai trist, "judecătorii" cei mai aspri, care nu se sfiesc să spună "îşi merită soarta", uită cel mai important aspect: Daniela a fost ucisă, iar criminalul e în libertate. Pe el nimeni nu-l judecă. Şi probabil nici nu-l va judeca cineva vreodată. La câte probleme economice şi sociale are Spania, cine să-şi bată capul cu asasinarea unei prostituate românce! Nici nu mă miră, nici nu mă intrigă.
Mă miră însă atitudinea unora, mă miră şi mă intrigă telefonul pe care l-am primit de dimineaţă: "Iartă-mă, ştii că de fiecare dată am participat la campaniile voastre. Am dat cât de puţin de fiecare dată. Acum nu pot! Pentru ce a făcut fata asta, nu pot!".
Ce a făcut fata asta, nu sunt eu în măsură să judec. Eu mă gândesc doar la cât de dureros este pentru o mamă, pentru un tată, pentru un fiu, să plângă în faţa unui mormânt gol. Şi mă mai gândesc cât de chinuitoare este pentru un suflet de părinte neputinţa de a face ceva atât de creştinesc pentru copilul său. Indiferent cât a greşit acesta.
