S-a văzut deja, de când România a adoptat Taxa pe Valoare Adăugată, cu 17 ani în urmă, că nicio scădere nu se reflectă în preţuri. Reducerea TVA de la 22 la 19 la sută, în 2000, i-a fericit doar pe comercianţi şi pe producători. Or, în contextul valului general de scumpiri de toamnă, această micşorare a taxei înseamnă un cadou pentru aceştia şi o pierdere pentru buget, care - nu-i aşa? - va trebui acoperită din altă parte, probabil tot din fondurile destinate iniţial investiţiilor.
Şi proiectul de lege privind impozitarea pensiilor, o măsură extrem de nepopulară, a trecut ca prin brânză cu maximum de voturi negative, deşi situaţia României între celelalte membre ale Uniunii Europene este unică şi deloc de invidiat: efectivul populaţiei active este mai mic decât cel al pensionarilor, iar bugetul asigurărilor sociale nu se poate susţine doar din contribuţiile salariaţilor. Aproximativ trei milioane de români care lucrează acum "în afară" contribuie la bugetele de asigurări sociale ale altor ţări. Dacă, la noi, raportul a devenit de multă vreme subunitar, în ţările vest-europene abia se conturează un motiv de îngrijorare pe aceeaşi temă - acela că, spre 2050, îmbătrânirea populaţiei ar putea duce raportul de la 3-4 la doar doi angajaţi/ pensionar.
La presiunile FMI, principalul creditor al României, premierul a promis corectarea celor două proiecte ratate de votul deputaţilor şi de somnul senatorilor (în Senat, scăderea TVA a fost adoptată de la sine, conform procedurii care pasează un proiect celeilalte camere parlamentare dacă nu este dezbătut într-un termen de circa 60 de zile calendaristice). Nu este clar cum va putea Emil Boc, în decurs de o săptămână, să împiedice aplicarea a două legi abia ieşite din Parlament. Însă gafa va rămâne antologică, deşi nu este prima de acest fel: în toamna lui 2008, aleşii au votat la fel de iresponsabil, cu ministrul Educaţiei de atunci în frunte, majorarea cu 50% a salariilor profesorilor. Şi n-a plătit nimeni pentru asta.
