Bun, ce presupune noua propunere de modificare a acestui articol? Propune ca acea avere a cărei dobândire proprietarul n-o poate dovedi ca fiind licită să fie confiscată, chiar şi dacă a trecut sau se află în posesia rudelor etc. Inutil să mai precizez că a ieşit circ mare. Politicieni din întreg spectrul politic au ieşit la atac, jurându-se pe cer şi pe pământ că o asemenea grozăvie nu va călca pragul României cât or fi ei şi urmaşii lor în viaţă. Argumentele pe care le-au adus sunt cât se poate de puerile şi au fost aruncate pe piaţă cu convingerea că prost a fost poporul ăsta de când îl ştiu şi prost a rămas.
Acum, prin lumea prin care mă învârt eu, nimeni nu s-a speriat de o asemenea perspectivă. Şi este un lucru normal, în fond. E atât de greu să dovedeşti, prins cu un baton de salam în mână, că l-ai cumpărat cu banii pe care i-ai primit în baza unui fluturaş de salariu? Sau e atât de complicat să dovedeşti că ţi-ai cumpărat o maşină cu banii obţinuţi din vânzarea unui apartament pe care l-ai moştenit de la bunici sau părinţi? Mai mult, privind în lungul ţării, pe stradă, în pieţe şi târguri, la cozile din faţa instituţiilor publice, nu poţi să nu constaţi că aceia, cărora perspectiva necesităţii de a se dovedi caracterul licit al dobândirii averii sub sancţiunea confiscării nu le trezeşte nicio emoţie, sunt mulţi, extrem de mulţi. Lipsa lor de teamă provine dintr-o stare de fapt clară: n-au avere. Deci, cine se teme? Cei cu avere? Da, dar nu toţi, deoarece mulţi pot justifica până la ultimul bănuţ.
O bună privire asupra provocării aruncate în spaţiu public ne poate releva, pe marginea reacţiilor, imagini din cele mai exacte: a) cei care pledează pentru această modificare constituţională n-au nimic de ascuns; b) cei care se opun, făţiş sau cu viclenie, au de dat socoteală, ei sau interpuşii lor.
