Tradiţia românească - o ştim cu toţii - dogmatizează excesiv, iar vectorul de orientare ţine cont de doar două reguli: evitarea principiilor şi consacrarea scopurilor. E clar pentru oricine că unde este prea multă minte este şi prostie, că prea multă carte duce direct la ospiciu şi că gânditul intens îţi scurtează din viaţă. De aceea, în politica de areal democratic, totul trebuie transcris întocmai, chiar dacă poporul dictează cu greşeli de ortografie. Politicianul trebuie să se exerseze în lungi antrenamente de imbecilizare, apoi, relaxat şi eliberat de tensiunile intracraniene, să poată lua hotărâri istorice. Asistăm, de cele mai multe ori, la atitudini pe care teoria le cataloghează ca fiind paradoxale, dar practica le dă drept fireşti şi câştigătoare: jovialitate în faţa tragediei şi dramatism în faţa situaţiilor caraghioase. Una peste alta, gânditul trebuie evitat cu grijă dacă vrei să fii un politician de succes, admirat de popor, slăvit de subalterni, sănătos, gras şi plin de energie.
Or, aşa cum spuneam în primul paragraf, rămâi uimit când cineva îţi relatează cum un politician, şi brăilean pe deasupra, a căzut pe gânduri. Deci, gândul şi-a făcut loc în capul lui. Voi relata mai jos dialogul care a avut loc între politicianul brăilean şi subalternul lui, cel care mi-a povestit. Cu siguranţă că politicianul se va recunoaşte imediat şi că, dacă e puţin noroc, va înregistra un nou proces de reflecţie.
Politicianul gânditor: "Auzi, mă? Tu ştii că io sunt mai fericit decât tine?"
Politicianul subaltern: "De ce, şefu'?"
A urmat un moment greu, o încordare apăsătoare, broboane de transpiraţie, creierul politicianului ardea ca focul...
Politicianul gânditor: "Pentru că am mai mulţi bani ca tine".
O, minune, spun pentru a doua oară, iată că a ieşit ceva şi din capul unui politician brăilean.
