Una dintre școlile în care am învățat avea intrarea profesorilor exact în stația de autobuz. Ca să ajungem în curtea școlii, noi, elevii, traversam niște ganguri dintre blocuri, apoi ocoleam tot terenul de sport, careul. 5 minute pierdeam în fiecare dimineață. Am urât intrarea aceea, mai ales iarna, când prin gangurile acelea simțeam vântul până în stomac.
Într-o altă școală, aveam clasa la parter, față în față cu cancelaria. Deasupra noastră la etajul 1, laboratorul de fizică, la 2 cel de chimie, la 3 geografia. Scara profesorilor ne-ar fi dus în mai puțin de 1 minut acolo. Dar, pentru că scara profesorilor era sfântă, ocoleam toată școala, una cu 3 etaje, sub formă de U, cu câte 9 sau 10 clase pe an, o imensitate care ne fura de fiecare dată recreația de dinaintea fiecărei ore cu laborator.
Nu știu dacă ați aflat povestea, pentru cei care nu știu încă, există o controversă în spațiul public legată de accesul în școli. Copiii, prin Consiliul Național al Elevilor, au propus, la sfârșitul anului trecut, desființarea intrării separate pentru profesori. Zile întregi tăcere, nu prea știm ce s-a discutat prin cancelarii. Ideea e că, acum câteva zile, o profesoară din capitală a izbucnit: ”Este o formă de uzurpare a imaginii cadrului didactic. În primul rând, suntem categorii sociale diferite”. Nu la fel de brutal, dar tot în sensul că amestecarea aceasta nu ar fi cuvenită (”profesorul este profesor, elevul este elev”) și ar submina autoritatea, respectul și imaginea profesorului, a venit și declarația lui Marius Nistor, liderul Federației Spiru Haret din Educație, complet în dezacord cu astfel de cerințe din partea elevilor care, în opinia lui, ”cam depășesc niște limite”.
Mulți o să spuneți, poate: ei, acum, asta e problema Educației! Și parțial aveți dreptate, între atâtea furtuni ce lovesc în plin școala românească, cine cum intră pe o ușă chiar n-ar fi un subiect. Însă, modul în care unii adulți, profesori sau nu, au răspuns la această solicitare, banală, firească, din punctul meu de vedere, demonstrează cât de incapabili suntem încă noi, ca nație, să ne separăm de trecut, de regulile absurde care au ținut în beznă atâtea generații. Și, credeți-mă, dacă regulile în care am fost noi, generațiile adulte, educate, ar fi fost bune, am fi trecut de mult de nivelul de țară/cetățeni de mâna a doua!
Ușa aceea, pe care copiii și-o doresc a fi comună pentru toți cei care trudesc în clase, pentru mine reprezintă mai degrabă un strigăt subtil. O metaforă care subliniază necesitatea accesului echitabil pentru toți, transparență, oportunități și șanse egale. O metaforă ce transcende banala ușă de intrare dincolo de școală. E, cumva, poarta prin care ei pășesc în viață, în societate ori în lumea muncii - segmente vitale spre care, din păcate, vor exista întotdeauna două uși. Două uși ce vor amplifica întotdeauna diferențele de tratament, discriminarea, favoritismul.
Revenind la școala mea, pentru că eram unul dintre elevii buni, încălcam uneori regula și fugeam la laborator pe scara profesorilor. Nimeni nu m-a dojenit vreodată, deși întotdeauna dădeam nas în nas cu cel puțin unul. Dar ce știam eu pe atunci! Eram doar un copil care adora recreația.
