Este cel mai banal lucru pe care îl faci ori de câte ori te întâlnești cu oameni cunoscuți. Pe stradă, la magazin ori în scara blocului, dai binețe și întrebi, pur și simplu: ce mai faci? De cele mai multe ori, e vorba de complezență. Așa că, tot din complezență ți se răspunde fugar: ”Bine, tu?”. ”Și eu bine!”... Și gata!
Pe stradă, la magazin ori în scara blocului, e firesc să fie așa, e vorba strict de amabilitate. Din păcate însă, de cele mai multe ori, și când suntem la muncă sau când ajungem acasă, banalul ”bună, ce mai faci?” este la fel de fugitiv. Mult prea preocupați de propriile probleme, deseori uităm să fim sinceri și ne intereseze autentic ce fac, cum se simt, ce gândesc cei de lângă noi. Pare un tribut pe care îl dăm acestei fugi continue între sarcini și roluri, dar, de fapt, lipsa asta de autenticitate și sinceritate înseamnă înstrăinare. Ușor-ușor te deconectezi de la oameni și de la ceea ce ei simt, până într-o zi în care te trezești, dintr-o dată, că în jurul tău s-au întâmplat o groază de lucruri de care tu – mamă, tată, soț, soție, coleg, prieten, șef, angajat - habar nu ai.
Imaginează-ți cum ar fi ca în fiecare dimineață, când ajungi la serviciu, să îți întrebi autentic subalternul sau colegul: ce faci? Și să-l și asculți. Sincer! Cum ar fi să simți un ”ce mai faci?” autentic din partea șefului tău dimineața, când vă întâlniți pe hol, iar tu chiar să ai curajul să îi spui fără reținere ce faci și cum te simți, pentru că știi că asta cu adevărat îl interesează. Cum ar fi dacă acasă, atunci când partenerul te întreabă ”ce faci?”, ai lăsa tot deoparte pentru 5 minute măcar și ai răspunde sincer, pentru că ești convins că te și înțelege. În relațiile cu părinții ori copiii, nici nu mai vorbesc cât de importantă este autenticitatea și sinceritatea.
Îmi amintesc din anii de profesorat, după fiecare serbare, concurs sau lecție deschisă cu părinții, cât de uimiți erau aceștia: ”Cum? Copilul meu face așa ceva (cântă/ dansează/ aleargă)?!”, ”El a scris poezia?! Habar nu aveam ... și doar l-am întrebat ce face până noaptea târziu”. La fel de uimiți ca atunci când le aduceai la cunoștință și că a absentat, s-a bătut, a fumat etc. Sau, îmi amintesc de o vară, acum câțiva ani, când într-o fabrică din oraș (și pe fondul unor temperaturi ridicate), într-o singură zi mai multor angajați li s-a făcut rău. Directorul habar nu avea de programul supraîncărcat de lucru și condițiile grele de muncă, habar n-avea că angajații nu aveau o cameră în care să se răcorească la nevoie sau să bea un pahar de apă rece – nici măcar un frigider nu era pe secție. Nu mai spun de cazurile de suicid, unde explicațiile celor mai apropiate persoane sunt de genul: ”dar am vorbit ieri, am întrebat ce face și a spus: bine”.
Într-o lume din ce în ce mai haotică, cu valori răsturnate, cu digitalizare accelerată și timp tot mai puțin, doar autenticitatea și sinceritatea mai pot apăra relațiile dintre oameni. Niște relații tot mai reci și mai fragile. Doar interesul autentic mai poate împiedica exodul tinerilor în străinătate și depopularea orașelor, demisiile din companii, în număr tot mai mare, abandonul școlar, rateurile din sistemul de sănătate etc. Un ”ce mai faci” autentic adresat în momente de vulnerabilitate e ca un pansament peste o rană deschisă. Și, din păcate, într-o lume din ce în ce mai haotică, cu valori răsturnate și timp tot mai puțin, tot mai mulți dintre noi devin vulnerabili.
Așadar, ce mai faceți? Sunteți bine?
