Primul lucru care se impune a fi spus este următorul: nu este nimic rău în faptul că oamenii au de muncă şi de mâncare. Răul rezidă din faptul că "munca şi mâncarea" vin către oameni atât timp cât cei câţiva care le administrează sunt dispuşi, din propria voinţă, adică neconstrânşi de regulile unui stat de drept şi democratic, să le dea. Ce raţiuni planează asupra acestei situaţii? Prima: dacă cei câţiva puternici nu mai vor, din orice motiv, să dea "munca şi mâncarea", oamenii vor privi, umiliţi, în gol, ca şi cum nu ar avea niciun drept să aibă "muncă şi mâncare", ca şi cum ar fi toleraţi, şi doar bunăvoinţa oligarhului, dacă poate fi atrasă în vreun fel, îi mai poate scăpa din necaz. A doua: nu mai putem vorbi de un stat care garantează drepturile cetăţenilor, atât timp cât aceste drepturi se produc sau nu din voinţa unor oameni care nu sunt controlaţi de stat, ci controlează statul. A treia: dacă drepturile oamenilor au fost consfinţite prin propria voinţă, atunci aceste drepturi trebuie să fie controlate tot de ei, adică de statul care-i reprezintă, şi nu de o mână de indivizi care, controlând statul reprezentativ, controlează toată masa de oameni care şi-a revendicat şi consfinţit dreptul "de a mânca şi de a munci".
Dar să mergem mai departe şi să vedem "răul" funcţional, de data aceasta, al unei oligarhii. Să luăm cazul semnificativ din Brăila şi să-l tratăm tehnic, adică pragmatic. Câţiva indivizi, ajunşi în centrul ierarhiei politice locale, s-au instalat în posturile decizionale care, vrem sau nu vrem, modelează dinamica societăţii brăilene. Atenţie...! Se ştie că, de câţiva ani buni, pe piaţa reprezentativă economică a Brăilei - cea de construcţii şi amenajări edilitare - s-au impus anumite firme controlate de personaje de la vârful ierarhiei politice. Bun, dar care a fost efectul? Aceste firme, pe de o parte, hrănindu-se doar ele din banii publici, adică din banii celor care au nevoie de "muncă şi mâncare", s-au dezvoltat excesiv. Pe de altă parte, orice altă iniţiativă privată în domeniu a fost subminată şi distrusă în cele din urmă. Ce se poate spune până aici? E bine că societăţile favorizate s-au dezvoltat, adică au capacitatea de a efectua lucrări de modernizare care să împingă Brăila spre o anumită dezvoltare, dar e foarte rău că dezvoltarea acestor societăţi s-a făcut prin sugrumarea altora, ceea ce presupune că, privind realitatea în faţă, nu există alternativă. În acest caz, dependenţa brăileanului de o mână de oameni, dacă nu cumva de unul singur, este o nebunie ce caracterizează nu statul modern de care tot vorbim, ci sistemele feudale ale Africii şi Americii de Sud. Dacă, deodată, polii politici se inversează, oligarhul nostru îşi ia partea lui importantă de "economie" şi lasă un oraş întreg umilit. Vorbesc aici de "răul" funcţional pe care-l produce mentalitatea oligarhică la nivelul unui oraş, dar gândiţi-vă la un stat sau, mai mult, la un continent.
Deci, în opinia mea, asupra oligarhiei nu se pot face prea multe judecăţi. Una este clară: pe termen lung, pentru dezvoltarea şi existenţa unei entităţi sociale, mari sau mici, este o nesăbuinţă să şi glumeşti pe tema oligarhiei, iar nota de plată va veni rapid.
Ce este oligarhia?
Odată cu câştigarea preşedinţiei de către Traian Băsescu, am asistat la un fapt unic nu doar în istoria României, ci şi în cea a politicii: un politician câştigă războiul cu presa, deci am avut de a face cu mişcări de percepţie fără precedent în masa electorală. Acest lucru presupune faptul că respectivul politician a supus atenţiei publice un fapt evident, dar care nu avea o conotaţie negativă până la acel moment. Chiar şi acum se dă un război, dar direcţionat spre o zonă în care dezbaterea pune la îndoială fatalitatea de a fi condus un stat de o anumită castă de oameni. Întrebarea care se aruncă perfid este: Ce este rău în faptul că o mână de oameni puternici dau de muncă şi de mâncare la toată ţara?
