Bună întrebare, chiar pusă de un american. Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu citind statistica înfiorătoare făcută de DGSAPC Brăila: 230 de abuzuri împotriva copiilor în numai 6 luni. Copii bătuţi, agresaţi sexual sau, pur şi simplu, omorâţi. În majoritatea cazurilor, agresorii sunt părinţii sau rudele. Agresiunile, de-o cruzime incredibilă. Ritmicitatea lor, năucitoare. Aproape un copil pe zi. Pedepsele aplicate - rare şi blânde.
Deci, altfel spus, ceva trebuie să ne intre în cap: poţi să faci orice, oricând, oriunde, că scapi ieftin. Ceea ce a intrat în mintea omului simplu şi la locul lui e o regulă extrem de simplă: nu te pune cu criminalul, că ăla scapă oricum! Chiar dacă merge la puşcărie, nu stă prea mult şi, cât stă, stă bine. Păpică, somnişor, arte plastice, teatru, asistenţă medicală de top. Unii chiar publică tomuri cu mari învăţăminte spirituale. Iar după ce ies, reîncep grozăviile.
Mă întorc la cazul americanului omorât în bătaie. Celălalt, colegul lui, mai e siderat de un lucru: cu toate că prietenul lui a fost însoţit în bar de alţi şase coechipieri români, niciunul nu declară nimic. Cică n-au văzut.
Şi în cazul copiilor din Brăila nimeni n-a văzut nimic. De fapt, trăim într-o ţară în care nimeni nu vede nimic. Cele mai puternice reacţii sunt nişte biete şuşoteli pe la colţuri. Şi, până la urmă, românii au mai învăţat ceva: nu vorbi, că te-ai ars. Ca regulă generală, cine acuză, mai târziu sau mai devreme, o păţeşte.
Un alt caz recent a adus în prim-plan ceva din psihologia infractorului de ultimă oră român. E vorba de cazul combinelor furate din Franţa. Hoţii sunt prinşi şi combinele confiscate. Liderul grupului vrea să dea mită, în sediul Poliţiei, poliţaiului care se ocupa de caz. De ce voia să dea mită, ca să scape de puşcărie? Nu, nicidecum, voia combinele înapoi! Nu de puşcărie îi era frică, ci că rămâne fără bunătate de combine furate.
La fel şi mama care şi-a omorât copilul (una din tehnicile uzitate consta în aplicarea unui cui înroşit pe gâtul şi testicolele micuţului). Nu de Dumnezeu îi era frică, ci că a primit mai multă puşcărie decât credea ea că s-ar putea scoate. Şi a făcut recurs. Şi a câştigat. A scăpat de 10 ani de închisoare. Bravo, dreptul ei, nu?
Pe de altă parte, nu mai încetează odată osanalele aduse poporului român, care este blând, îngăduitor, ospitalier, muncitor, popor ales de Dumnezeu pentru un plan măreţ. Şi numai ce ieşi pe stradă, că şi vezi blândeţea şi credinţa. Toţi mârâie, suduie, blesteamă. Bă, fă, marş, ţi-o trag, ţi-o fac, priviri piezişe, flegme aruncate pe geam din goana maşinii. O violenţă permanentă, prezentă indiferent de loc sau oră, o aroganţă şi un dispreţ pentru absolut orice.
Sărăcia, spuneţi? Mă îndoiesc. Ştiu oameni care au omorât pentru 100 de lei. Ce au făcut cu banii? I-au dus acasă, copiilor flămânzi? Nu, au tras un chiolhan pe cinste, cu chiuituri şi urlete, până au răguşit.
Biserici se construiesc continuu şi se umplu imediat. Stau şi mă întreb, cine oare intră în ele? Şi în timp ce mă întreb, deja intuiesc comentariile anonimilor abonaţi pe site-ul Obiectivului: bă, mă, marş la rahat, vândutule, nenorocitule, crocane, croncane, robu portocaliilor, îţi vine ţie rândul... Fiecare popor a pierit pe limba şi pe mâna demenţilor pe care i-a admirat.
