În ciuda unor iubitori de cultură, a unor moralişti cu funcţii, a unora care respectă trecutul sau care văd în ea un simbol al unor vremuri înfloritoare, Casa Lykiardopoulos nu reprezintă nimic din toate astea, aşa cum nu reprezintă nici vechea moară, vechiul hotel Pescăruş, vechiul CEC, vechile clădiri din port ori multe altele, mai puţin celebre, dar la fel de pline de istorie.
Casa Lykiardopoulos nu mai are nimic de-a face cu vremurile în care Brăila era un cu totul alt oraş, în care România era o cu totul altă ţară şi în care românii erau cu totul alţi oameni. Această casă este o emblemă aproape perfectă a vremurilor de azi: săracă, părăsită de cei care ar fi putut să o protejeze, devastată, vandalizată, furată sub ochii autorităţilor bucată cu bucată. Prin găurile în care erau cândva ferestre, Casa Lykiardopoulos nu poate nici să plângă; e ca o fiinţă cu ochii scoşi, siluită, abandonată la marginea civilizaţiei, lăsată pradă animalelor. Prin hăul care se cască acum spre cer în loc de acoperiş, casa îşi strigă deznădejdea către cineva de sus. Poate fi la cineva de la Primărie, de la Direcţia de Cultură, de la judecătorie, poate fi proprietarul ori poate fi numai Dumnezeu. Casa asta nu mai are nimic din demnitatea pe care a avut-o cândva.
Nu ştiu cine e de vină: autorităţile locale, care se fac că protejează clădirile istorice, cei de la Cultură, care mor de grija unor ruine când în spatele lor se demolează clădiri bune şi sunt înlocuite de kitsch-uri cum rar pot fi imaginate, oamenii legii, pentru care distrugerea unei case nu are de-a face cu intrarea prin efracţie, furtul şi vandalizarea, proprietarul, care a lăsat-o nefolosită, comunismul, care a furat-o acum 50-60 de ani... Plină cândva de sufletele unor copii orfani, Casa a rămas acum, la rândul său, orfană.
Casa Lykiardopoulos nu reprezintă trecutul. În trecut, un monument nu era lăsat să ajungă aşa. Reprezintă prezentul şi este un simbol al acestuia. Exprimă delăsarea zilelor noastre, deznădejdea prezentului, tristeţea şi vandalismul vremurilor de acum. Casa şi-a pierdut de mult din demnitate şi probabil că ar vrea să fie demolată. Precum un rănit grav, paralizat dar conştient, care ştie că nu mai are vreo şansă, uitat într-un tranşeu plin de noroi şi sânge, mâncat de şobolanii de care nu se poate apăra şi care se roagă pentru un glonţ în cap, izbăvitor.
Şi, dacă ar fi să moară, Casa Lykiardopoulos ar vrea probabil ca, în urma ei, să se construiască nu un kitsch, nu o crâşmă, nu o viloaie de neam prost, cu turnuleţe ori pereţi din sticlă, ci o clădire în spiritul zonei, cu o arhitectură care să respecte vechiul concept şi vechea-i eleganţă. O clădire a viitorului, cu amprenta unui trecut glorios. Asta pot face autorităţile, ca să poată spăla puţin din tristeţea prezentului.
