Un om îşi schimbă, de-a lungul vremii, jobul. Are motivele sale: se închide firma, e dat afară pe motiv de restructurare, nu-i mai place ceea ce face, se ceartă cu şeful sau are o parte de o atmosferă de lucru tensionată la birou, primeşte de undeva o ofertă mai atractivă din punct de vedere salarial ori este atras de o ascensiune în carieră, pe care la actualul loc de muncă nu o are.
Evident, un angajat poate ajunge să lucreze pentru concurenţă, pe o poziţie similară sau chiar mai bună, pe bani mai mulţi - sau nu; ocazii sunt multe, iar viaţa îţi rezervă multe surprize de-a lungul activităţii profesionale.
Politica, însă, nu e o meserie, un job găsit pe internet sau la mica publicitate din ziar. Nu e un post în care să ajungi din lipsă de altceva, nu e pentru bani, pentru poziţie socială. Sau nu aşa ar trebui să fie.
Politica este o vocaţie, o pasiune, un domeniu pe care-l practici din convingere, cu devotament, din crez, din opţiunea ta interioară ca om. Sau aşa ar trebui să fie.
Politicienii care migrează dintr-un partid în altul, dintr-o tabără în alta, care sar de la o doctrină la alta peste noapte nu au scuza unui angajat dintr-o firmă. Nu li s-au închis partidele, nu au fost daţi afară, nu s-au certat nici măcar cu şefii. Nu s-au săturat de job şi nu au plecat forţaţi de vreo împrejurare. Singurul motiv logic este că au primit o ofertă mai bună de la concurenţă - dacă lupta dintre partide se poate numi concurenţă. Mai bună financiar, mai bună din punct de vedere al funcţiei, mai bună din punct de vedere al avantajelor guvernării. În niciun caz mai bună doctrinar, pentru că, de fapt, nu ştiu câţi politicieni români cred într-adevăr în vreo doctrină (sau ştiu măcar ce-i aia!). Aşa se face că liberalul de ieri este democratul de azi şi devine socialistul de mâine. Şi viceversa.
Da, mi-e greu să aud cum liberalii spun "votaţi-l pe Stancu sau pe Simi", ori că Viorel Balcan îmi strigă să nu-i votez. E greu să accepţi ideea, chiar şi după atâţia ani, că în politica românească nu există principii, doctrine, vocaţie. Va trebui însă să ne obişnuim şi cu asta, cât mai repede chiar. Mai avem doar două luni. Iar singura consolare la care putem spera este să avem o campanie electorală bazată pe o luptă onestă, în proiecte. Fără pod, aeroport şi autostradă, ci proiecte realiste, clare, concise. Despre oameni, cred că toată lumea e lămurită.
