Sistemul de Sănătate din România este din nou în stare de şoc. De data asta, este criză de citostatice, iar bolnavii dependenţi de tratamentele respective sunt nevoiţi să se lupte nu doar cu boala, ci şi cu indiferenţa celor ce conduc un sistem care este mai tot timpul pe patul de suferinţă. Zilele trecute, bolnavii de cancer care ar fi trebuit să îşi primească tratamentul la unul dintre cele mai mari unităţi spitaliceşti din Capitală au fost trimişi să moară acasă, pentru că în farmacia spitalului nu există citostatice. Ulterior, au apărut semnale că nu este vorba despre un caz izolat, că în multe alte spitale din ţară bolnavii se confruntă cu aceeaşi situaţie.
Deşi în România, în fiecare an, aproape 80.000 de adulţi sunt diagnosticaţi cu cancer şi aproximativ 500 de copii sunt înregimentaţi în cumplitul diagnostic, autorităţile aruncă motanul dintr-o parte în alta şi nu reuşesc să ţină sub control acest fenomen naţional. În timp ce reprezentanţii unităţilor medicale susţin că este vorba despre o sincopă în aprovizionare, iar şefii Ministerului Sănătăţii ridică din umeri fără să ofere prea multe comentarii, bolnavii sunt văduviţi de singurele medicamente care îi menţin în viaţă. Dincolo de explicaţii şi de statistici, dincolo de sincope sau de lipsa de răspundere din partea autorităţilor competente, sunt oameni mistuiţi de durere şi suferinţă şi familii disperate. Când viaţa acestor oameni depinde de o doză de tratament, consider că este o crimă să căutăm acum ţapii ispăşitori sau să vorbim despre demersuri care urmează a fi făcute pentru achiziţia medicamentelor dintr-o sursă sau alta. Într-un tratament cu citostatice, la fel ca în multe alte tratamente ale bolilor cronice de altfel, orice întârziere înrăutăţeşte de la o zi la alta starea de sănătate a pacientului sau, poate fi fatală. Dacă, teoretic, Ministerul Sănătăţii este obligat să asigure continuitatea acestor tratamente în toate unităţile spitaliceşti din România, practic, politicile sanitare sunt de-a dreptul dezastruoase, iar spitalele se confruntă cu o criză severă de medicamente esenţiale, un număr destul de mare de citostatice care se folosesc atât în tratamentul adulţilor, cât şi al copiilor.
Şi, dacă de la o zi la alta, populaţia este dusă cu zăhărelul de către politicieni cu tot felul de promisiuni fără acoperire, cancerul-şi suferinţa umană, în general, nu se tratează cu promisiuni. Bolnavii nu pot fi lăsaţi de izbelişte pe patul de suferinţă şi nici nu pot fi trimişi să moară acasă, pe perna lor, pentru că nişte personaje care ar trebui să fie în slujba sistemului de sănătate nu reuşesc să facă faţă unor situaţii de criză şi nici nu îşi recunosc greşelile privind aprovizionarea sau alte aspecte legate de preţul de decontare al medicamentelor, de exemplu. În cazul tratamentelor cu citostatice, orice întârziere înseamnă risc. Cine îşi asumă riscul de a lăsa pe buza prăpastiei mii de români, adulţi şi copii? Va fi cineva tras la răspundere pentru acest adevărat genocid? Puţin probabil.
