Unde? Unde mai găsiţi indicatorul rutier...
Te loveşti de ei la tot pasul. Pe trotuar, pe aleile din parc, la locurile de joacă, pe şosele, în parcare, în curtea şcolii, la magazin, la terasă. În cartiere sau în buricul târgului... Sunt peste tot. Nesimţirea nu are clasă socială, sex, venit sau pregătire profesională.
Scuipă, vorbesc urât, sparg seminţe, aruncă chiştoace sau gunoaie pe unde apucă, parchează aiurea, te şicanează în trafic. Distrug bănci şi balansoare, răstoarnă “în joacă” coşurile de gunoi, dau cu pumnul în orice le iese în cale. Gesticulează exagerat, înjură, ameninţă, trec peste rând, fac mişto. Iar tu, oricât de deranjat ai fi, te simţi legat de mâini şi de picioare. Pentru că nimic din ce ai vrea sau ai putea să faci nu funcţionează. Par indestructibili. Din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai agresivi.
Da, sunt nesimţiţii de lângă tine, cei cu care, deşi e foarte greu să convieţuieşti şi să împarţi spaţiul public, nu ai încotro. Brăila nu a reuşit până acum să găsească pentru ei soluţii.
Din cauza lor, indicatoarele rutiere, capacele de canalizare, gardurile din cimitir sunt greu de păstrat. La fel şi curăţenia. Şi florile, şi mobilierul stradal, ba chiar şi liniştea. Vulgaritatea verbală şi comportamentală, agresivitatea, dorinţa aceasta parcă de nestăvilit de a strica, de a urâţi, de a murdări, de a deranja sunt metehne vechi, aduse deja la rang de artă de unii dintre concitadinii noştri.
Din cauza lor, indiferent ce ţi-ai propune, ce aşteptări ai avea, oricât confort ai încerca să îţi creezi în jurul tău, în propria casă, la şcoală, la locul de muncă, când ieşi pe stradă senzaţia rămâne mereu aceeaşi – oricât te-ai zbate, tot la un capăt de Românie, de Europă, simţi că trăieşti.
Din cauza lor te simţi cetăţean de rangul doi, care trăieşti într-un oraş inferior, în care singurul cod ale cărui norme sunt respectate cu sfinţenie este cel al nesimţirii. Din cauza lor te simţi stingher într-un oraş despre care, deşi spui că e al tău (aşa ne exprimăm – oraşul meu, Brăila), în realitate este al lor şi al unor autorităţi neputincioase ori nepăsătoare. Pentru că, multe dintre neplăcerile acestea sunt cauzate, ignorate sau amplificate chiar de ele, de autorităţi.
E greu să te simţi cetăţean respectat, când imediat ce ieşi din scara blocului calci într-un rahat de câine, maidanez sau cu stăpân, chiar nu mai contează, nasul ţi-o ia din loc de la duhoarea ce vine dinspre tomberonul aşezat fix pe trotuar, măreşti pasul ca să ieşi din norul de praf ridicat de măturătorii de la salubritate, îţi astupi urechile ca să nu mai auzi jignirile ori înjurăturile pe care şi le împart la doi paşi de tine nişte ciudaţi despre care te întrebi cum naiba au reuşit să fie atât de beţi la ora 8 dimineaţa. E greu să înfrunţi vara cu fereastra deschisă când îţi urlă în cap manelele ori haitele de câini comunitari, iar pe vecinul de la parter l-a apucat pofta de scrumbie la grătar de cum a apus soarele.
Sunt nişte lucruri atât de elementare şi atât de prost gestionate, încât pur şi simplu am obosit să mă mai revolt. Am obosit!
Dar nesimţiţii, nu. Ei nu obosesc. Nu precupeţesc niciun efort să iasă ca păduchii în frunte. N-au respect, n-au limită.
Şi de ce ar avea. Când chiar autorităţile, când chiar cei care ar trebui să sancţioneze aceste lucruri dau de multe ori tonul. De ce să obligi, de exemplu, un stăpân de câine să cureţe în urma animalului, când haitele de maidanezi au transformat oraşul în wc public. Cum să nu strice, să nu murdăreacă, să nu arunce, să nu fure, când cei care ar trebui să-i împiedice să facă asta spală maşinile şefului în timpul programului sau îl ajută la tot felul de treburi. De ce să nu arunce prin canalizări tot felul de mizerii sau să valorifice la fier vechi capacele, când o ditamai porţiunea de conductă din cartierul Radu Negru s-a evaporat pur şi simplu, fără ca 15 ani cineva să-şi dea seama. De ce s-ar sfii tupeiştii din trafic când vigilenţa poliţiştilor poate fi cumpărată cu te miri ce.
Cum să-i disciplinezi pe nesimţiţii de rând, când înclusiv autorităţile locale sau ale statului îşi dau cu stângul în dreptul, când înşişi politicienii, unii cu funcţii dintre cele mai înalte, se întrec în mârlănie fără ca nimeni să-i sancţioneze.
Nicio ţară nu s-a civilizat cu vorba bună. Şi până când nu se va înţelege asta, n-avem nicio şansă să mai sperăm ceva. Mai ales că cizelarea ar trebui să înceapă de la vârf. Iar la capitolul acesta, chiar nu mai sper într-o umanizare prin puterea exemplului.
