Imediat cum s-a terminat discuţia dintre primul ministru şi preşedinte, pe tema bugetului pe acest an, Liviu Dragnea a şi apărut la Guvern, pentru ca Sorin Grindeanu să-i dea lui raportul. Nu celorlalţi miniştri, cum ar fi fost firesc, ci şefului de partid. Lui Dragnea, liderul suprem.
Pentru că nu a putut fi el premier, Dragnea a pus o marionetă care să fie prim-ministru cu numele, dar să facă tot ce-i spune el. Bun, am înţeles cu toţii asta, era de aşteptat şi este cât se poate de evident. Dar de ce ţine Dragnea să-i alunge premierului în funcţie şi bruma aia de credibilitate pe care ar fi putut-o avea în mod normal ca şef al Guvernului? De ce ţine să-l facă mereu de râs? Scena în care Dragnea şi Tăriceanu îl conduc pe Grindeanu în Palatul Victoria, în prima lui zi ca premier, precum nişte părinţi care îşi duc ţâncul la grădiniţă în prima lui zi de ieşit singur în lume, a rămas antologică. Era suficientă. Chiar mai era nevoie de o nouă dovadă a controlului absolut pe care Dragnea îl are asupra lui Grindeanu? Ei bine, din perspectiva lui Dragnea, da! Altfel nu ar ţine morţiş să demonstreze că el este de fapt liderul, că el are controlul, că toţi membrii guvernului, aleşi exclusiv de Dragnea, sunt acolo doar ca să-l asculte pe el, preşedintele PSD! Şi nu va fi ultima asemenea dovadă de control asupra guvernului. Liviu Dragnea chiar îşi doreşte să arunce guvernul în penibil, pentru a arăta tuturor – de la simpli pesedişti până la preşedintele ţării – că el este conducătorul absolut al Executivului şi al Legislativului. Orbit de puterea la care, cel mai probabil, nici măcar el nu se aştepta, Liviu Dragnea vrea totul. Pentru că el este convins că ştie totul şi că este singurul care poate face totul. De fapt, în structura lui lăuntrică, Dragnea nu e diferit cu nimic de foştii lideri comunişti. În PCR, totul se baza pe un singur om, care acapara puterea absolută, iar ceilalţi ascultau obedienţi şi cu frică ordinele – chiar dacă erau bune sau nu, raţionale ori nebuneşti. Dacă ar putea, Dragnea ar fi lejer un nou Ceauşescu. Se vede că îi place puterea absolută şi controlul total. Se vede că iubeşte obedienţii şi se înconjoară numai de ei. Se vede că nu vrea să-i scape nimic. Vrea cu tot dinadinsul să se ştie că premierul şi membrii guvernului sunt cu toţii marionetele sale. Şi nu o poate face discret, ci numai în public.
Numai că, în acest mod, Dragnea îşi sabotează propriul guvern mai mult chiar decât reuşeşte să o facă Opoziţia. Şi, în plus, mai arată ceva: că, de fapt, Dragnea este stăpânit de frică. Frica de insubordonare, de rebeliune, de trădare, de cuţitul înfipt în spate de alţi pesedişti care aşteaptă la cotitură. Ceea ce, în definitiv, demonstrează că Liviu Dragnea este doar un lider slab. Un baronet local provenit dintr-un judeţ sărac, un parvenit cu inteligenţă machiavelică, dar care şi-a depăşit cu mult condiţia datorită unei conjuncturi norocoase, un condamnat speriat că-i poate aluneca săpunul printre degete la duş. Lucru care, cel mai probabil, se va şi întâmpla.
