Invariabil, demisionarii au băgat capul la cutie şi au asistat la speculaţiile iscate după, de cele mai multe ori, în defavoarea lor, fără niciun fel de reacţie. Din punctul meu de vedere, această neputinţă este un semnal negativ, chiar nociv pentru imaginea nu numai a acestor poliţişti ci şi a poliţiei, în general. Personal, nu văd decât două variante în cazul în care un şef, să zicem al Poliţiei rutiere, asta ca să facem referire la ultimele demisii din IPJ (cazul Câmpeanu şi Caragaţă), îşi dă demisia. Ori a fost prins cu nişte manevre dubioase ori i s-a impus să plece dintr-un post de comandă pentru a face loc altcuiva, agreat de şeful suprem al IPJ, în prezent, Cătălin Chivu. În prima variantă, şeful Poliţiei ar trebui să vorbească şi să explice în ce măsură acele "motive personale" afectau activitatea în departamentul condus de respectivul demisionar. Totodată, şeful Poliţiei avea datoria să explice foarte clar de ce respectivul poliţist nu mai este bun pentru un post, dar este suficient de pregătit pentru un altul, în aceeaşi instituţie şi după ce criterii a fost repartizat pe o altă funcţie. În a doua variantă, ofiţerul de poliţie silit să-şi dea demisia putea, fie să nu accepte să facă acest gest - dacă se ştia fără pată - fie să accepte, dacă presiunile erau prea mari, dar să se revolte împotriva unui asemenea tip de conducere discreţionară a unei instituţii PUBLICE şi să apeleze la sprijinul sindicatului. Asta, desigur, în cazul în care, sindicatul poliţiştilor chiar apără drepturile membrilor săi. Nicicând n-am fost martorii unei astfel de atitudini responsabile, nici din partea şefului IPJ, indiferent cum s-a numit, nici din partea demisionarilor. Rezultatul? Opinia publică percepe Poliţia ca pe o horă mare, în care sunt prinşi şi politicieni şi infractori, iar poliţiştii care intră o fac nu pentru că propria competenţă îi recomandă, ci pentru că joacă după cum unul sau altul se află pe cai mari, la un moment dat. În ceea ce-i priveşte pe poliţiştii care sunt scoşi din joc, chiar şi pe nedrept, ei preferă să tacă şi să se-ncălzească pe margine în speranţa că, cine ştie?, poate le mai vine rândul vreodată.
