O revoluţie a bunului simţ. Asta se întâmplă de mai bine de două săptămâni în Piaţa Victoriei din Bucureşti, în Piaţa Mare din Sibiu, în Piaţa Sfatului din Braşov, în Piaţa Unirii din Cluj sau Iaşi, ori în alte zeci de pieţe mai mici sau mai mari din ţara asta precum Piaţa Independenţei din Brăila. O revoluţie care a angrenat mii, sute de mii de oameni, dezamăgiţi, indignaţi, scandalizaţi, sătui de corupţie, mizerie, hoţie, nepăsare. Oameni care nu mai sunt dispuşi să înghită minciuna, aroganţa, nesimţirea unor politicieni putrezi până în măduva oaselor, roşi de interese meschine. Oameni care nu mai pot rămâne indiferenţi în faţa unei clase politice bolnave de putere, laşe, manipulatoare, goală ideologic, incompetentă, pentru care onoarea, demnitatea, dragostea de ţară, respectul faţă de popor sunt un moft. O revoluţie a decenţei, a idealurilor. O revoluţie în care, pentru prima dată în România, bătăile inimilor au învins chiorăitul maţelor.
Terminaţi cu intoxicările, penibile de altfel, că e o revoltă a îmbuibaţilor din multinaţionale, la fel cum nici pe departe la Cotroceni nu e un răspuns al oropsiţilor, al amărâţilor pe care, în sfârşit, un guvern omenos i-a milostivit cu o sută de lei la pensii ori salarii. Doamnele acelea care se dădeau de ceasul morţii că nu-şi mai recunosc odraslele pentru care s-au sacrificat o viaţă să-i ţină la şcoli înalte prin străinătate, categoric n-au muncit nici la confecţii, nici la CAP. Să fie clar, şi colo, şi dincolo protestează oameni şi oameni, ceea ce îi diferenţiază sunt doar principiile şi idealurile pentru care au ieşit în stradă.
Da, cârcotiţi, îngăduitorilor şi iertătorilor de dragni şi tăriceni, de voiculeşti ori răduci. Urlaţi că-i împărţită România în două. În două “ce” vreţi voi, dar, uitaţi-vă bine, care din două e mai mare?
Da, politicieni puşcăriabili, aruncaţi cu pietre în “destabilizatorii” din Piaţa Victoriei şi picuraţi-vă veninul în admiratorii care îngheaţă pentru voi la Cotroceni. Dar, uitaţi-vă bine, unde e viitorul?
Da, penalilor, aruncaţi cu lături de după ecranele televizoarelor! Ştiu că puteţi mult mai mult şi vă cred capabili să o faceţi. Dar, uitaţi-vă bine, în cine aruncaţi? Pe cine terfeliţi?
Ştiu, e frustrant ca mizeriei, autosuficienţei şi aroganţei voastre, din Piaţă, din pieţe, să li se răspundă cu atât de mult bun simţ. Ştiu, e chiar enervant să vezi că se poate protesta atât de frumos... iar în Victoriei se protestează de-a dreptul SUBLIM. Dar ştiţi de ce? Pentru că oamenii aceia din Piaţa Victoriei - tineri, bătrâni, patroni, tărani, studenţi, muncitori - chiar sunt patrioţi. Sunt patrioţi pentru că nu vă cer nimic. Nimic pentru ei. Vă cer doar să le “salvaţi” ţara. Iar voi nu cedaţi pentru că e al naibii de greu să acceptaţi că, pentru prima dată în România postdecembristă, vi se cere ţara înapoi, iar patriotismul nu mai trece prin stomac.
Şi am să vă mai spun ceva şi apoi închei, poate înţelegeţi şi voi, manipulatorilor, odată pentru totdeauna, că patriotismul nu e apanajul omului bogat. Mulţimea tăcută din Piaţă, imnul intonat de sutele de mii de români, lumina care a transformat noaptea în zi, dar, mai ales, imensul tricolor, acela curat, nu cel pângărit de voi cu procente, mi-a adus aminte de o discuţie pe care am purtat-o cu foarte mulţi ani în urmă, cu tatăl meu, când încercam să înţeleg ce înseamnă să fii patriot.
“Când ajungi în mijlocul câmpului şi iei o mână de pământ reavăn, îl miroşi şi ţi se umple sufletul, căci ştii că e al tău şi e muncit cu sudoare, când priveşti tricolorul şi ţi se umezesc ochii, căci ştii că ai luptat pentru el, că ţi-ai jertfit camarazii, când îţi priveşti copiii şi înţelegi că ai face orice pentru ei, căci ei sunt viitorul... cred că asta înseamnă să fii patriot. Nouă, aici, pe pământul ăsta sărat, nu ne-a fost bine nici cu regele, nici cu comuniştii, dar nu ştiu vreo casă în tot satul care să nu aibă măcar un mort pe front. Cred că asta înseamnă să îţi iubeşti ţara: să fii capabil să te sacrifici pentru un ideal. Care era idealul nostru de atunci? Pământul şi copiii”.
