Ce este de neînţeles aici? Sau, mai bine spus, ce este de neacceptat în această realitate?
1. Urmaşii nomenklaturii, adică puternicii de astăzi, nu admit în ruptul capului că sunt moştenitorii privilegiaţi ai fostei puteri de partid. Cum adeziunea la ideologie se făcea din oportunism, nu din convingere, profitorii-taţi au dat naştere la profitorii-fii. Profitorii-taţi, susţinuţi de un întreg aparat de represiune, nu puteau fi nici măcar blamaţi, darămite concuraţi politic. În schimb, profitorii-fii sunt nevoiţi să încerce să schimbe imaginea de "oligarhie postcomunistă", care planează asupra lor, în alt tip de aparenţă, în una ce ţine exclusiv de "talentul" lor personal. Dacă Taţii au linşat meritocraţia, Fiii o înscenează exclusiv în interes personal. Odată puse bazele unei puteri unde primează relaţia personală, adică antisocială, Istoria poate fi înfăţişată poporului nu în forma faptelor, ci numai în cea a datelor, adică rece, abstract, ca şi cum nu ne-ar privi pe noi.
2. În ultimul timp, a luat naştere o categorie bizară de contestatari ai crimelor regimului comunist: anti-anticomuniştii. Prevalându-se de o "filosofie" de stânga, adică negând vreo implicare politică activă, anti-anticomuniştii mistifică şi speculează abili Istoria dintr-un motiv cât se poate de ridicol: îi detestă pe anticomunişti, acuzându-i că discursul lor anticomunist nu este decât un pretext şi un instrument prin care captează "putere". Pe câţiva dintre "anti-anticomunişti" îi ştiu şi nu pot să nu mărturisesc că, în planul restrictiv al teoretizării, o discuţie cu ei este cât se poate de agreabilă. Dar întrebarea care se impune aici este următoarea: dacă, de pildă, anticomuniştii ar mânca la cantina socială, îmbrăcaţi în zdrenţe, scuipaţi de popor şi dispreţuiţi de Putere, atunci crimele regimului comunist ar fi admise?
Categoriile schiţate mai sus, precum multe altele, ce ţin de multiple şi monstruoase combinaţii, nu acţionează în sensul unei ofensive împotriva memoriei, ci în sensul inducerii în memoria colectivă a unui soi pervers de "legitimizare" a crimelor comunismului. Se strecoară ideea - uneori şoptită, alteori urlată - că totul, inclusiv crimele s-au făcut de către Statul comunist pentru Popor, nu cu alt scop. Prin '90-'96, se aruncase, subtil, pe piaţa percepţiei populare, o vorbă despre deţinuţii politici din închisorile comuniste: nu se poate, ceva au făcut ei! Iar "ceva"-ul ăsta era, evident, îndreptat tot asupra Poporului.
În fine, mai este o singură întrebare: Când ne vom hotărî să ne facem Istoria, nu s-o cerşim de la propriii călăi sau de aiurea?
