O situaţie recentă prezentată de Institutul Naţional de Statistică, aferentă anului trecut şi privitoare la fenomenul emigrării, ne arată încă o dată că românii fug în continuare unde văd cu ochii în afara ţării. În perioada analizată, spune studiul, au plecat circa 220.000 de români. Mulţi? Puţini? Eu zic că-s mulţi, pentru că în acest ritm, în 5 ani pierdem încă un milion de cetăţeni. Dacă mai adăugăm în formulă şi sporul natural negativ al populaţiei, ne ducem mult sub pragul de 19 milioane. Încotro? Căci, după cum avertizează specialiştii, viitorul chiar nu sună bine, în condiţiile în care îmbătrânirea demografică sapă adânc la temelia comunităţii, iar fenomenul se va accentua!
În ce priveşte judeţul nostru, datele celor de la INS arată că circa 370 de brăileni au stins lumina definitiv aici, acasă, şi s-au mutat în altă ţară. Iar asta într-un singur an!!! Şi nu e totul, pe lângă ei, mult mai mulţi, şi vorbim aici de aproape 3.300 de persoane, au făcut pasul spre Vest, dar nu definitv. Adică îşi păstrează un fel de plasă de siguranţă la Brăila, nefiind dispuşi să rupă definitiv legătura cu locul natal. În acte ei figurează ca plecaţi pentru o perioadă mai mare de 12 luni, fără a lua însă decizia clară că nu se mai întorc deloc. În realitate, mulţi s-ar întoarce şi mâine dacă ar avea şi de ce.
Păstrând proporţiile, asistăm de ceva vreme la fenomenul de acum circa 200 de ani în care păturile sărace ale ţărilor europene traversau Atlanticul spre America “tuturor posibilităţilor”, “edenul pe pământ” şi “tărâmul făgăduinţei”. Doar că acum vorbim de români care-şi pun traista-n băţ şi lasă casa părintească cu speranţa nu că “vor descoperi aur” prin Italia, Spania, Anglia, Germania sau Franţa, ci pur şi simplu un trai decent. Nu le pasă că lasă în urmă case, părinţi, chiar copii. Nu le pasă nici măcar dacă acolo unde ajung mai sunt primiţi cu braţele deschise, aşa cum se întâmpla acum 20 - 25 de ani. Nu le pasă, căci fug de sărăcie, de impostură, de cocălăreală, de un salariu de mizerie. Disperarea îi alungă, dar şi speranţa că de acolo le pot fi de mai mare ajutor celor lăsaţi în urmă.
370 de brăileni au plecat definitiv din ţară într-un singur an. Alţi 3.300 însă şi-au luat lumea în cap doar ca să muncească. Şi asta mi se pare mie cel mai grav: că mulţi dintre aceşti 3.300, ca şi din celelalte sute de mii plecaţi mai înainte sunt, spun statisticile, exact tinerii din grupa de vârstă 20 - 39 de ani, adică cei de care au cea mai mare nevoie angajatorii locali. Angajatori care se plâng de lipsa forţei de muncă, dar nu sunt nici capabili, nici dispuşi sau pur şi simplu nu au cum să le asigure salariile decente pe care şi le doresc.
Tinerii aceştia, probabil, se vor întoarce acasă, dar peste vreo 30 - 35 de ani, când vor fi îndeplinit condiţiile de pensionare şi vor fi dat tot ce aveau mai bun comunităţilor în care au trăit şi muncit aproape o viaţă. Au dat tot unor comunităţi care, practic, nu au făcut altceva decât să le ofere un trai cât de cât decent şi să le satisfacă nevoia de a trăi într-un mediu civilizat. Ce vor găsi atunci aici? Greu de zis ... Depinde de noi, cei rămaşi acasă, dar şi de ei, de modul în care se vor mobiliza atunci când îi vom alege din nou pe cei care ne decid viitorul. Pentru că, ceva mai crunt decât sărăcia, mizeria, impostura care te fac acum să-ţi iei lumea în cap, este, de fapt, lipsa de perspectivă.
