Exportăm grâu, dar importăm paste şi pâine congelată. Merele noastre ajung hrană pentru porci, dar ne asigurăm aportul zilnic de vitamine din mere aduse din Spania şi Olanda. Avem mii de hectare de viţă de vie, dar, la orice sindrofie, unde cine se respectă începe cu un platou cu fructe, încărcăm mesele cu struguri din Italia. Laptele ţăranului român, mai ieftin decât apa minerală, ajunge la canalizare sau prin şanţuri, dar ne luăm doza zilnică de calciu din laptele importat din Ungaria. Fermele noastre de animale au ajuns de mult fier vechi, aşa că ne facem Crăciunul cu carne de porc din Polonia şi la cârnaţi adăugăm vită din Argentina. Iar de Paşte, ce poate fi mai tradiţional decât o friptură sau un drob de miel, adus tocmai din Noua Zeelandă. Dar, staţi aşa, mai e puţin şi vin Floriile. Ce o să mai sfârâie în tigaie şi pe grătare scrumbia bulgărească, novacul chinezesc, codul de Alaska, macroul norvegian ori, pentru cei care chiar ţin la siluetă, pangasiusul vietnamez, cea mai ieftină otravă dintr-un raion de pescărie. Scumbii, crap, somotei de Dunăre? Să fim serioşi! E o marfă rară şi foarte scumpă. De contrabandă! Şi aşa va rămâne câtă vreme braconierii vor fi regii fluviului şi ai bălţilor, iar poliţiştii vor închide ochii la fărădelegile lor. Dar, cum încă suntem în post, iar după o iarnă aşa grea se simte nevoia de o detoxifiere, să ne punem pofta în cui pentru carne ori lapte şi să ne înfruptăm dintr-o salată sănătoasă cu ceapă verde din Germania, lăptucă olandeză, ridiche frantuzească, roşii greceşti, castraveţi bulgăreşti şi, bineînţeles, nelipsiţii ardei – roşii, galbeni, verzi, portocalii – turceşti. Că doar România se află geografic în tundra siberiană, un loc complet neprielnic pentru cultivarea fructelor ori legumelor.
Uitându-mă pe lista de importuri, categoric, habar n-avem noi geografie, am fost minţiţi cu manualul, altfel...
În 2016, unul dintre cei mai buni ani ai agriculturii româneşti, importurile de alimente au atins un record istoric de 5,8 miliarde euro. Nimic n-a lipsit de pe listă: lapte, carne, fructe şi legume, cereale, produse de panificaţie, făinoase, peşte, ulei. Orice. Asta în condiţiile în care producătorii agricoli autohtoni se zbat zi de zi să supravieţuiască într-o economie sufocată de taxe şi impozite şi o piaţă de desfacere inundată de importuri.
Uitaţi-vă, nu mai departe, la noi! Brăila, un judeţ cu o şansă pe care puţine comunităţi o au, aceea de a trăi într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, cu câmpii întinse şi mănoase, udate de Dunăre şi scăldate de soare... şi totuşi, ne luptăm cu mizeria şi sărăcia. Satele ne-au rămas aproape pustii, populate în majoritate de bătrâni singuri şi neputincioşi, primăriile sunt copleşite de cererile de ajutor social, în timp ce micii producători locali, câţi or mai fi, abia supravieţuiesc. Abia găsesc mână de lucru, căci tinerii noştri culeg roşiile, castraveţii şi căpşunele spaniolilor şi italienilor. Iar pământul, mina noastră de aur, ori e lăsat pârloagă, ori se-nfruptă din el străinii, samsarii şi speculanţii, fără să aducă măcar o brumă de bunăstare celor puţini rămaşi.
Şi când te gândeşti că, odată, Brăila era un important bazin legumicol al ţării... Acum mâncăm roşii şi ardei din Turcia, în timp ce produsele noastre, obţinute cu mari sacrificii, sunt vândute doar în sezon, pe te miri ce, la cefele late care au luat în stăpânire piaţa. Şi asta numai pentru că, în 27 de ani, nu s-a găsit un cap luminat care să aloce fonduri pentru construirea unui depozit ... măcar unul pe întregul judeţ.
Praful s-a ales, şi o să se tot aleagă, pentru că nu există o politică agricolă coerentă, nu există un interes real. Din importuri - care în realitate depăşesc cu mult cifrele oficiale - se fac bani serioşi la negru. TIR-urile acelea care trec prin vamă ca prin brânză nu le-a numărat nimeni niciodată, dar produc bănet cu carul. Ca şi vapoarele acelea care fac export- import de grâu doar pe hârtie. Ca şi barjele cu soia care se pierd în ceaţa Dunării.
Oficial, recordul istoric s-a înregistrat în 2016. De câţiva ani însă, se tot bate record după record. Şi, probabil, în 2017 se va depăşi şi „fatidica” cifră de 5,8 miliarde euro. De ce? Pentru că agricultura este paradoxul economiei noastre: cei mai bogaţi români, mare parte politicieni, au cel puţin o afacere extrem de rentabilă în agricultură (sau domeniu conex), în timp de ţăranul român pleacă în pribegie ori moare de foame.
