Sâmbătă, 4 septembrie, pe fosta "Republicii" - am scris despre "eveniment" în ediţia de ieri a "Obiectiv"-ului -, într-un decor şi o atmosferă desprinse parcă dintr-un scurt metraj al lui Aki Kaurismaski, scenă filmică dominată în fundal de superba piesă "Thunder and Lightning" a celor de la Marko Haavisto & Poutahaukat, m-am trezit teleportat în amintiri pe care le credeam pierdute. Iar aceste imagini sunt legate de oameni.
Oamenii despre care vă vorbesc fac parte din specia aparte a celor care, prin însăşi constituţia lor sufletească, dispreţuiesc orice fel de sistem, fie prin opoziţie categorică, fie prin ironie, fie prin indiferenţă. Aşa se face că, în plin comunism, de pildă, în anumite locuri, se teoretiza şi experimenta libertatea de gândire, iar acum, în plină, derutantă şi copleşitoare libertate, tot în anumite locuri, se exersează limitele impuse de autoevaluarea conştiinţei de sine. Aceşti oameni şi-au rezervat, în perioada comunistă, dreptul de a-şi asuma un rol social secundar sau, pur şi simplu, nesemnificativ. Dar, dincolo de aparenţe, ei ascundeau, într-o intimitate pe care n-o împărtăşeau decât tot unor oameni care simţeau ca ei, bogăţiile unei lumi interzise de sistem. Ceea ce îi coagula şi îi aducea împreună ţinea de o distincţie simplă: aceşti oameni nu încercau să ajungă "ceva", ci doar doreau să "înţeleagă". Altfel spus, cu o conotaţie politologică, ei nu încălcau niciodată graniţele "doctrinei" riscând să-şi piardă viaţa în "ideologie".
Despre aceşti oameni mi-au amintit cei care au fost prezenţi sâmbătă seara în TPS, atât cei care au cântat, cât şi cei care, bucurându-se, au ascultat. Pe unii îi ştiu bine, pe alţii din poveşti. Unii au rămas în acest efort de "înţelegere", alţii au obosit, dar tot nu s-au lăsat prinşi în tocătorul de fiinţe al maşinăriei sociale. Alţii au ajuns să picteze biserici, după cum unii n-au încetat să cânte sau să scrie. Unii au îmbătrânit, alţii sunt tot tineri. Câţiva au plecat, mulţi au rămas în Brăila, alţii s-au întors după mult timp.
În fine, aducând în discuţie aceşti oameni, tocmai am realizat că Brăila pe care o iubesc eu este intim legată de ei. La capătul fiecărei poveşti care contează vom da de un astfel de om care a făcut povestea posibilă. Anonimi, retractili, generoşi doar când e cazul, puţini, e drept, foarte puţini, aceşti oameni, ale căror nume nu le veţi vedea adesea trecute în ziare, alcătuiesc fermentul unei societăţi care, impasibilă şi oarbă, se sprijină, inconştientă, tocmai pe ei.
