Puține locuri din lumea asta au fost atât de binecuvântate de Dumnezeu cu atâta avuție naturală. Dunărea, Balta Mică, Insula Mare, câmpii cât vezi cu ochii... de sus, din cer, Brăila (județul Brăila) pare un mic rai. De la firul ierbii însă, lucrurile se văd și se trăiesc altfel. Căci, la fel ca peste tot în lumea asta, în locurile cu cele mai multe și valoroase resurse naturale, de regulă, majoritatea e formată din săraci. Iar săracul își vinde și sufletul pentru un colț de pâine.
Așa a fost și cu pământul. Primul lucru pe care l-am cerut după revoluție a fost pământul. L-am cerut, ni l-au dat, iar noi... Noi am zdrobit cu bocancii democrației toate fostele unități agricole, am tăiat și dus la fier vechi tractor cu tractor, combină cu combină, am furat tot ce s-a putut, de la saci cu îngrășământ până la cărămida din pereții grajdurilor ori dalele din canalele de irigație. Am împărțit ”frățește” oaie cu oaie, vacă cu vacă, porc cu porc. Iar ce n-am putut căra noi acasă – cât să duci c-o cârcă! - au avut grijă băieții deștepți să-și împartă între ei la fel de frățește. Asta am văzut și înțeles însă mult mai târziu. În primii ani, în entuziasmul general al redobândirii proprietăților, am ros ca niște lăcuste. Am trecut cu buldozerul peste 50 de ani, am zis noi de comunism, dar, de fapt, peste munca de 50 de ani a colectivizatului țăran român. Și, într-un zel aproape prostesc, ne-am luat fiecare palma de pământ și ne-am apucat s-o arăm cu plugul tras de cal și să-i cărăm roadele cu carul. A mers un an, doi, apoi pământul a început să-și ceară drepturile. Avea nevoie de specialiști, de îngrășăminte, de semințe de calitate, de utilaje competitive. Adică exact de ceea ce noi tocmai zdrobisem.
Așa că, l-am dat în arendă, într-un efort disperat de a avea totuși niște avantaje din poziția conferită de noul statut – proprietar de teren agricol. Dar, băieții deștepți au avut grijă să ne treacă repede și asta. Și, îngrijorați că din veniturile lui n-o să ne ajungă să plătim nici taxele și impozitele, unul câte unul, palmă cu palmă, l-am vândut. Pe te miri ce. Și uite așa s-a încheiat aventura reîntoarcerii noastre la vatra stămoșească și pământul moștenit. Poate, dacă lucrurile ar fi fost altfel dirijate, alta ar fi fost soarta satului românesc. Mai ales acum, când se pune un accent atât de mare pe protejarea mediului, pe întoarcerea la micile afaceri, la hrana sănătoasă și utilizarea eficientă a resurselor locale. Dar, povestea de mai sus e deja istorie, așa a fost conjunctura, în haosul de atunci atât s-a putut.
Cert este că, în timp, înăsprirea legislației, apariția investitorilor străini, consolidarea unor afaceri autohtone în domeniu, comasarea terenurilor etc... toate acestea au dus agricultura brăileană la un alt nivel. Hectarul s-a scumpit de zeci de ori de atunci. Pământul este deja considerat aurul verde, iar valoarea lui va crește constant. Inclusiv în pandemie a crescut, dovadă că, indiferent de vremuri și vreme, pământul rămâne una dintre cele mai profitabile investiții - chiar dacă, în județul nostru, în multe comune, încă nu și-a atins pe deplin potențialul. Dar și-l va arăta. Pandemia a răscolit multe concepte economice și a schimbat deja peisajul mondial al afacerilor, ridicând serioase semne de întrebare la adresa globalizării. Se vorbește deja de faptul că noile tendințe privind biosecuritatea vor amplifica nevoia de restructurare economică, asta însemnând mai multe investiții în conexiunile comunitare, dar și o partajare mai echilibrată a resurselor în afacerile naționale, regionale și locale. Cât e mit și cât realitate în toate declarațiile acestea, vom vedea abia la anul, când efectele pandemiei se vor mai fi domolit. Și tot atunci vom vedea o nouă cotație a terenurilor, dar și dacă, până la urmă, am învățat ceva din nebunia ultimelor luni.
