La 30 de ani de la căderea regimului comunist, România se zbate încă într-o perioadă tulbure şi într-o continuă tranziţie. Sătui de sărăcie şi de promisiuni electorale, peste 7 milioane de români au plecat din ţară şi cei mai mulţi dintre ei nici nu se mai gândesc să revină pe meleagurile mioritice. Pentru noi, cei rămaşi acasă, drumul către normalitate este din ce în ce mai lung, iar luminiţa de la capătul tunelului abia mai licăreşte.
Dacă vesticii pleacă în alte ţări pentru a-şi deschide afaceri, pentru a lucra într-un job de top, sau doar pentru a călători, săracii români migrează din motive pur economice, pentru salarii mai bune şi pentru că nu întrezăresc nici o perspectivă reală de îmbunătăţire a situaţiei aici.
Am ieşit două săptămâni din ţară şi am văzut, încă o dată, ce înseamnă civilizaţie, respect, autostrăzi, viaţă în vestul Europei. Am trăit printre cetăţenii altei ţări, dar şi printre românii care nu se vor mai întoarce niciodată acasă. I-am văzut cum muncesc şi cum se bucură atunci când aud vorbindu-se româneşte. Pentru ei, patria este acolo unde este bine; acolo unde sunt apreciaţi la justa valoare pentru munca depusă, acolo unde sistemul de sănătate chiar funcţionează, acolo unde autostrăzile şerpuiesc la tot pasul, acolo unde clădirile se construiesc, nu se prăbuşesc. Într-o ţară de la malul Oceanului Atlantic, dealurile sunt mereu împădurite, măslinii şi portocalii sunt plini de roade, iar oamenii sunt senini, cu zâmbetul pe buze. M-am gândit tot timpul ce îi face pe acei oameni să fie atât de relaxaţi, în timp ce noi, românii, suntem mereu îngrijoraţi, crispaţi, preocupaţi de tot felul de griji sau probleme. Poate fi siguranţa zilei de mâine? Sau, faptul că trăiesc într-o ţară în care grija pentru cetăţeni reprezintă mai mult decât interesele şi jocurile politice?
În trei decenii de democraţie, România nu a reuşit să se descotorosească de oamenii care au menţinut la putere un sistem criminal, nu a reuşit să scape de cei care au contribuit la devalizarea economică şi morală a ţării, nu a reuşit să se debaraseze de hoţi, de foşti activişti şi de nomenclaturiştii epocii de aur...Dar România înseamnă românii. Aşadar, românii n-au reuşit, n-au vrut, n-au fost în stare, sau nu le-a păsat să se descotorosească de putregaiul societăţii. Cel puţin majoritatea. În ceea ce priveşte restul, an de an, mii de români iau calea exodului, pentru aflarea unui trai mai bun. Tinerii noştri îngroaşă numărul studenţilor de la facultăţile altor ţări, medicii noştri îngrijesc bolnavii altor spitale, inginerii noştri construiesc drumuri şi poduri, case şi autostrăzi pentru cetăţenii din vestul Europei şi din întreaga lume.
Iar noi, cei care-am rămas în ţară parcă suntem blestemaţi! Ce blestem a căzut pe acest popor să ajungă să privească nepăsător cum i se fură pădurile, cum se dărâmă clădirile, şcolile, spitalele, cum rămân satele părăsite şi pământurile de izbelişte?
