Bilanţ 2010

Am în vedere, când spun acest lucru, societatea brăileană, care reprezintă un caz aparte în geografia politică românească. O atenţie concentrată ne indică o insolită aşezare a societăţii brăilene: nu este o societate civilă, dar nici necivilă. Civilă nu poate fi, deoarece niciodată nu s-a articulat în clasa politică brăileană un discurs care să ducă la renaşterea unei astfel de noţiuni cu capacitatea de a deveni realitate. Nici necivilă nu este; în accepţiunea lui Stephen Kotkin (autorul unor extraordinare studii privind regimurile totalitare din Est), de pildă, "societatea necivilă" reprezintă clasa deţinătorilor de putere în nomenklatură. Transformarea istorică din 1989, în acest context, nu a fost caracterizată printr-o "explozie", ci printr-o "implozie", spune Kotkin, exponenţii nomenklaturii fiind, de fapt, adevăraţii gropari ai regimurilor comuniste şi principalii beneficiari ai privatizărilor sălbatice.

În Brăila, totul de bazează pe o mentalitate paternalistă, percepţia fiind exclusiv axată pe principiile de regim tribal. Ca aşezare într-un timp desluşit istoric, n-am ajuns nici măcar în feudalism, unde, în anumite conjuncturi funcţiona democraţia primitivă de "clasă". În regimul tribal, puterea este deţinută de o singură persoană. Este un principiu, fără îndoială, de o asemenea înspăimântătoare simplitate, încât este accesibil oricui. De aceea putem observa roind în jurul Puterii locale indivizi din cele mai variate şi confuze zone mintale, educaţionale şi sufleteşti: analfabeţi, doctoranzi, infractori, oameni onorabili, creştini revoluţionari, revoluţionari retrograzi, miliardari cu dificultăţi de înţelegere, poeţi nervoşi, şpăgari, jurişti cu aspiraţii de iluminare, preoţi comunişti, atei căutând Shambala, agricultori internaţionalişti, măscărici gravi, glumeţi criminali, romancieri de penitenciar etc. Ce-i uneşte pe aceşti oameni? Convingerea că nu-şi vor putea realiza idealurile decât prin intermediul tatălui cel mare, cel din vârful ierarhiei puterii. Deci, odată realizată structura de trib, ce mai lipseşte? Evident, o nimica toată: normalitatea.

Întorcându-mă la cele două întrebări, cred că se pot da două răspunsuri aproximative. La prima întrebare - Ce ne-a adus anul 2010? - se poate răspunde astfel: anul 2010 ne-a adus la cunoştinţă imposibilitatea funcţionării unui oraş rămas la stadiul de trib în plină ofensivă a modernităţii, falimentul total al de-profesionalizării administraţiei şi evidenţa incompatibilităţii dintre gestiunea de aprozar şi politica de viziune care exclude comandamentul personal. La a doua întrebare - Ce ne-a luat anul 2010? - se poate răspunde astfel: anul 2010 ne-a luat încrederea în faptul că o societate se poate dezvolta doar din specularea rarelor momente în care bunăvoinţa unei singure persoane se poate manifesta, convingerea că, mai târziu sau mai devreme, totul se plăteşte în condiţiile în care nu facem noi calculele şi teama că, practicând democraţia doar pe statul de plată, s-ar putea s-o practice alţii în locul nostru şi statele de plată să nu se mai întocmească.

Vă doresc, din toată inima, un An Nou mult mai bun!