De când am citit ştirea, o stare de perplexitate nu-mi mai dă pace. Ea se rezumă la o întrebare pe care şi-o punea şi Ilie Moromete: oare aşa de rău am ajuns? O celebră scenă din prima parte a romanului „Moromeţii” de Marin Preda a devenit subiect de olimpiadă şcolară la clasa a XII-a. Numai că, de data aceasta, nu mai avem de-a face cu un subiect obişnuit, în spiritul romanului, ci cu unul care îţi umple sufletul de amărăciune.
Un oarecare profesor dintr-un judeţ a formulat un subiect prin care cerea elevilor să scrie „un denunţ la partid” deoarece Ilie Moromete, neplătindu-şi „fonciirea”, „are calitatea de element duşmănos”. Citeşti şi te minunezi.
Câteva mirări profesorale se impun. În primul rând, de ce acel „denunţ” să fie făcut „la partid” şi nu la o instituţie financiară a statului. Care partid cere elevilor să fie delatori? Merita Ilie Moromote să fie târât în ticăloşia asta? Rareori am văzut un fragment de roman interpretat atât de vulgar de un profesor. Oare a zis bine cine a zis că adesea ar fi bine ca bunul Dumnezeu să-i ferească pe elevi de incultura profesorilor? Vorbim de valori europene, punem pe frontispicii titlul de „şcoală europeană” doar în forme, căci în fond ne afundăm cu o perversă voluptate în mocirla valahă. De ce se acceptă amestecul educaţiei cu politica? S-a modificat cumva legea Educaţiei şi nu ştim noi? Care e idealul educaţional sub umbrele căruia se înscrie acest fel de subiect? Din toate miracolele învăţării un profesor a reţinut una din cele mai triste opţiuni: delaţiunea, „denunţul la partid”. Cred că în asemenea context tăcerea este vinovăţie. Ministrul Educaţiei, parlamentari, mass-media au evocat situaţia doar ca pe o curiozitate. Fondul educativ al problemei nu a interesat pe nimeni. Din păcate. Este bine să reamintim sau să rezumăm scena cu pricina ca să demonstrăm eroarea profesională. De fapt, Ilie Moromete nu refuză să plătească „fonciirea”, ci o amână. Explică perceptorului şi agentului de colectare că deocamdată nu are bani, că preţul grâului este mic şi, dacă ar vinde, ar ieşi în pierdere. Plăteşte o parte din datorie şi restul îl va plăti „la toamnă!”
A doua mirare vizează atitudinea profesorilor din cele patru judeţe care au primit subiectul. În loc să-şi pună întrebări ştiinţifice şi educative privind valabilitatea subiectului, ei, grupaţi în comisii judeţene cu responsabilităţi clare, l-au acceptat, l-au multiplicat şi l-au dat elevilor spre rezolvare...
A treia mirare vizează elevii participanţi la acest concurs şcolar. Elevilor din clasa a
XII-a, trecuţi în cea mai mare parte de majorat, deci aflaţi la vârsta când se clădesc opţiunile, exersează în mod organizat să fie delatori. Niciunul nu consideră că e sub demnitatea lui un asemenea subiect. Niciunul nu pune pixul pe bancă şi spune, cu orgoliul specific vârstei, că el refuză să rezolve cerinţa falsă ştiinţific şi ticăloasă în ordine morală.
A patra mirare vizează părinţii. Ei, care privesc cu mare exigenţă formele exterioare sau secundare ale educaţiei – ridicând o sprânceană încruntată spre un elev, poţi deveni, ca profesor, subiect de scandal – niciunul nu a văzut pervertirea de ordin moral a copiilor lor? Chiar au uitat cu toţii celebra întâmplare devenită legendă a literaturii proletare, cu un copil, Pavel Morozov, care îşi denunţă tatăl la sovietul sătesc deoarece nu a predat tot grâul recoltat la stat (ascunsese în şură un sac pentru pâinea familiei!) şi e decorat de Stalin cu titlul de erou al Uniunii Sovietice?
Chiar au uitat cu toţii situaţiile delicate ale unor foşti elevi care, într-o perioadă anume au scris „denunţuri” păstrate în arhive?
Şcoala, cu toate păcatele ei, părea un sistem de o anumită siguranţă. Olimpiadele şcolare rămăseseră un spaţiu de o anumită puritate, de un anumit prestigiu, un laborator de încercare a puterilor creatoare ale tinerei generaţii.
Acum s-a ajuns ca denunţul să fie mai important ca enunţul. Sună ca dracu! Vorba cuiva.
Dacă totuşi se dorea un subiect care să vizeze probleme ale lumii contemporane, care să problematizeze inteligenţa concurenţilor, puteau să le ceară să vorbească despre Stănică Raţiu, din „Enigma Otiliei”, strămoşul literar al vânătorilor de averi, care îşi trăieşte azi o glorie tristă. De ce nu au apelat la fauna caragialiană inepuizabilă în ticăloşia ei funciară, la marele fanfaron şantajist Nae Caţavencu, la fudulul idiot Farfuridi, sau la prostul viclean, câştigător al alegerilor din 1883, Dandanache. Poate că ar fi prezentat interes şi Pristanda, cu slugărnicia lui pentru „cei de la putere”. Dar Lăpuşneanul din nuvela lui C. Negruzzi, trăind ravagiile puterii absolute până la delir, nu spune o „poveste” de o anumită actualitate? Fiecare subiect ar fi fost mai potrivit, mai adevărat şi – lucru fundamental! – mai susţinut de realitatea operei literare decât exerciţiul de delaţiune despre Ilie Moromete.
Dacă se va continua aşa, anul viitor vom vedea că vor cere elevilor să-l denunţe pe Nică din „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă deoarece fură cireşe, fură o pupăză şi o chinuie, fură colaci din... biserică, dărâmă casa unei biete femei, îi omoară caprele, culcă la pământ un lan de cânepă, fuge de la şcoală, îşi minte mama şi câte şi mai câte!
Cine este anume profesorul misterios, care a fost în stare să propună subiectul la olimpiadă, nu ne interesează. Poate că e vreun pedagog de şcoală nouă, făcut cu mausul, la repezeală, cu o cultură precară, veleitar cu vocaţia pedagogică discutabilă.
De cultura lui literară şi estetică fie-mi permis să mă îndoiesc. Un astfel de subiect nu poate să propună decât un ins mediocru.
Una din cele mai subtile secvenţe epice din literatura română a devenit acum o scenă deturnată complet de la rostul ei. De acum înainte mulţi elevi nu mai pot privi cu seninătate sau cu admiraţie spre Ilie Moromete, „ultimul ţăran din literatura română” (N. Manolescu).
În cele şapte-opt romane pe care conform programei şcolare orice elev de liceu trebuie să le citească nu întâlnim decât violenţă, crime, destrămări de averi, destrămări de familii, eşecuri, însingurări sau revolte. Romanul „Moromeţii”, de Marin Preda rămâne, în secvenţele lui esenţiale, singurul roman care evocă triumful inteligenţei ţărăneşti asupra agresivităţii istoriei. Ca să se înţeleagă cât de mare este eroarea de la olimpiada şcolară trebuia să ne extindem puţin şi să evocăm în două cuvinte romanul. Crezând că „timpul părea răbdător cu oamenii” ţăranii din „Moromeţii” trăiau, de fapt, o iluzie. Marin Preda evocă în esenţă ultima înfruntare dintre existenţa mitică şi istoria crudă. În final familia ţărănească se va prăbuşi. Scena „fonciirii” este prima înfruntare dintre omul vechi al pământului, Ilie Moromete, şi reprezentanţii statului, perceptorul şi agentul. Moromete ştia de la vecinul său că vor veni şi nu vor mai accepta amânarea datoriilor. Se apropia războiul şi statul avea nevoie de bani. „Nea Ilie, anul acesta finanţele e mai ale dracu ca oricând” îi va spune un funcţionar din primărie lui Ilie Moromete.
De data aceasta învinge Ilie Moromete. Este ultima dată când reuşeşte să amâne datoriile. În faţa reprezentanţilor statului joacă o adevărată comedie. Pivotând pe unul din sensurile secundare ale verbului „a face”, Moromete îi spune: „Dacă aş putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!” Chiar şi umilit Jupuitu recunoaşte: „Nea Ilie, rasă de om ca dumneata n-am mai văzut!” Spunea un mare adevăr.
În „Moromeţii” e o lume specială, mult mai profundă decât văd unii profesori. Până să vină acasă, pentru că îl aşteptau cei doi, Moromete domina un „banchet ţărănesc” (Eugen Simion) în poiana lui Ioacan... Câţiva, de regulă prietenii lui Moromete, veneau duminică dimineaţa în poiană, încântaţi de gândirea lui specială. Glumeau, se ironizau dar nu acceptau ierarhii în funcţie de avere ci după un criteriu pentru prima dată evocat într-un roman românesc: cine e mai deştept.
Făceau politică, citeau un ziar, se contraziceau, vorbeau de Iorga, I. G. Duca, despre legionari şi ţărănişti, despre rege şi loturile de pământ ale lui „ăla micu”, Mihai, citeau şi comentau discursurile din parlament. Când cititorul se împiedica într-un neologism, altul îl executa mucalit: „Daţi-i apă!”
Poiana aceea care a existat numai cât a venit Ilie Moromete, poiana aceea de la răscrucea unor uliţi dintr-un sat din Câmpia Dunării este agora românească. Singura dealtfel!
Oricum, ţăranii aceştia cu două-trei clase primare aveau reflexe democratice mai adevărate decât măruntul profesor care îndeamnă elevii la delaţiune.
