Fac parte, de ceva vreme, din mai multe grupuri sau urmăresc platforme din mediul online special înființate pentru a ajuta în procesul de recrutare. Oamenii scriu acolo că își caută un loc de muncă, se descriu profesional, devoalează și ceva din așteptările pe care le au de la viitorul angajator și cer sprijin/recomandări.
Recrutorii îi pescuiesc exact ca dintr-o baltă de concurs, drept urmare, fiecare astfel de anunț primește, uneori, chiar și zeci de oferte. Unele au un final fericit, altele nu, dovadă că, deși s-a primenit considerabil, mediul de afaceri încă mai are mulți braconieri. Și spun asta, deoarece, unii membri revin și după luni de zile și își povestesc experiențele ce au urmat postării acelui anunț, mai bune sau mai puțin bune, ori își varsă amarul. De aceea, grupurile acestea mi se par cele mai clare ferestre prin care poți privi piața muncii și de care se lipesc cele mai aproape de adevăr etichete de bun sau rău angajator. Sunt grupuri vii, în care se comentează mult.
În general, aplicanții (hai să le spun așa!) sunt proaspăt absolvenți sau persoane care vor să migreze dintr-un oraș în altul. Excelent! Dar, într-un număr mare – atât de mare încât nu știu să vă spun dacă mă impresionează sau mă înspăimântă – sunt persoane care au un loc de muncă, însă îl păstrează ca pe un colac doar aparent de salvare, pentru că, deși nici nu-i lasă să se înece, nici nu are puterea de a-i scoate la mal. Și se vede clar că sunt nemulțumiți, chiar frustrați, de șefi, de condiții, de program, dar, mai ales de salariu. Nu-și permit să demisioneze, așa că, până găsesc ceva mai bun, rămân în acest job, ca într-un compromis.
Iar din plaja largă de compromisuri, cel mai des întâlnit este cel privind completarea salariului oficial cu suplimentul ”la plic”. Și ce am mai observat clar din toate aceste discuții este diferența generațională în abordarea subiectului.
Generațiile mature, care au deja o practică îndelungată în acest tip de angajament, nu se arată prea indignate. Pe de o parte, responsabilitățile pe care le au în întreținerea familiei, nevoile de zi cu zi, discriminările de pe piața muncii care îi afectează dur pe cei din cohorta 45Â sunt explicații pertinente, acceptabile. Și apoi, infuzia de știri conform cărora, oricum, în câțiva ani sistemul de pensii se va prăbuși, și-a făcut bine treaba. Salariul real pe cartea de muncă pare să fie ultimul lucru la care se gândesc, atâta vreme cât plicul le asigură un dram de stabilitate și confort.
Pentru tânăra generație însă, acesta este evident un motiv de revoltă. Copiii aceștia nu se sfiesc să spună în gura mare, ”n-am să accept să fiu luat de prost, ca mama/tata!”. Salariul pentru ei e o formă de recunoaștere, valorizare și respect. Evident că își permit, mama sau tata fac acest compromis, tocmai pentru ca ei să aibă această libertate de a alege și impune propriile principii. Categoric sănătoase. Juste sau nu, vă las pe voi să apreciați. Eu știu clar că îi admir pentru asta și îi înțeleg perfect pe părinții lor.
Nu vă năspustiți să-mi amintiți de pretențiile cu care vin către angajatori! Noi i-am învățat să lupte pentru drepturile lor și ne-am investit propriile vieți în educarea și formarea lor. Pe mine nu mă miră această atitudine, și când ea este însoțită de inteligență și dorință de a crește profesional, chiar consider salariul lor o investiție profitabilă. În demnitate și viitor! Ba chiar și în pensiile noastre amărâte, cărora unii le cântă tot mai vocal prohodul.
Cum ne-o fi norocul! Dar știți cum e, norocul și-l mai face omul și cu mâna lui.
Așa că hai să vedem cauza, că de efecte, ne-am săturat să ne tot plângem!
Văd că mulți vă simțiți sfidați de ”tupeul” tinerilor, dar nu la fel de ”sfidați” de nesimțirea celor care stabilesc, măresc, rotesc și scornesc tot felul de taxe și impozite.
De aceea, înainte de a judeca tinerii, cred că prima și cea mai corectă întrebare este: de ce, mama naibii, nu pot angajatorii să ne retribuie corect și cinstit munca, indiferent că avem 20 sau 50 de ani?!
