S-a sărit de 4.000 de cazuri noi de infectare cu Covid-19 pe zi la nivel naţional şi nu mai este deloc de glumă. N-a fost niciodată de glumit, de altfel, dar situaţia tinde să devină cu adevărat tragică. Şi se va ajunge, cât de curând, la ceea ce ni se pare în continuare a fi deosebit de cinic, dar despre care autorităţile sanitare şi specialiştii au avertizat de multă vreme: medicii vor fi nevoiţi să decidă cine va trăi şi cine va fi lăsat să moară. Indiferent cât de bine pus la punct ar fi sistemul medical, indiferent de cât de multe ventilatoare şi locuri la AţI ar exista, indiferent de cât de multe cadre medicale se vor ocupa de bolnavii de Covid - dar şi de ceilalţi -, în ritmul acesta al infectărilor se va ajunge, inevitabil, la acea situaţie critică şi cinică. Dar cu atât mai repede se va întâmpla asta cu cât România nu are nici un sistem medical bine pus la punct, nici suficientă aparatură şi, mai ales, nici suficient personal!
Cine nu crede în Covid, cine crede că există fel de fel de conspiraţii ori cine crede că autorităţile din România umflă artificial cifrele, de dragul de a controla populaţia ori de a lua bani de la UE, trăieşte în realităţi paralele. Culmea, interesul Guvernului român ar fi ca cifrele să fie mai mici (şi oricum sunt mai mici, pentru că nu toată lumea cu simptome sau toţi cei care au intrat în contact cu un bolnav de Covid se şi testează – acesta fiind încă un element care tinde să împingă pandemia dincolo de nivelul la care mai poate fi controlabilă). Nimeni nu-şi doreşte atât de multe cazuri. Dar este o realitate tristă, cauzată inclusiv de iresponsabilitatea celor enumeraţi mai sus.
Ei sunt, însă, cauze pierdute. Pe ei, acum, nu-i va mai convinge nimeni şi nimic că au o abordare nu nu doar total greşită, ci şi potenţial criminală. Nimic nu le mai poate zdruncina încrederea absolută în teoriile lor. Aici este şi vina reprezentanţilor autorităţilor şi a comunicatorilor acestora, a specialiştilor şi a formatorilor de opinie, care nu au ştiut să fie suficient de credibili şi de convingători în a spune că pericolul este unul cât se poate de real şi că responsabilitatea fiecăruia în a respecta nişte reguli simple, elaborate de specialişti, este cea care va cântări decisiv. Ei nu mai pot fi întorşi din drumul lor.
Şi nu e vorba despre rebeliune sau vreo formă de protest împotriva unei îngrădiri a libertăţii. Este fie disperarea unor oameni rămaşi fără venituri, odată cu închiderea unor activităţi – situaţii pentru care s-ar putea considera că există circumstanţe atenuante -, fie incapacitatea multor români de a respecta, pur şi simplu, nişte reguli, indiferent care ar fi acestea. Genul ăla de român – foarte des întâlnit – căruia îi place să negocieze orice regulă, care se tocmeşte cu poliţistul când e prins cu viteză, care contestă radarul, care vrea legitimaţia agentului, certificatul de metrologie, ordinul de serviciu etc.
Poate nici nu sunt foarte mulţi, comparativ cu marea majoritate a românilor. Dar sunt suficient de mulţi încât să poată înclina balanţa spre dezastru.
