Încă de când eram însărcinată, eram sfătuită de anumite cunoştinţe să iau drumul Galaţiului pentru problemele de sănătate pe care le-ar putea avea copilul, iar pentru naştere mi se propuneau variante ca Bucureşti, Constanţa, oraşe mari. Veneau inclusiv cu exemple de situaţii ce puneau într-o lumină proastă sistemul medical brăilean. Nu am contrazis ce am auzit, deoarece nu am studii de specialitate pentru a judeca actul medical, şi sunt conştientă că Spitalul Judeţean are muuulte bube vechi nevindecate nici până în prezent. Am ales să-mi aduc copilul pe lume la maternitatea brăileană, într-un spital de stat. Şi nu am păţit nimic, nici eu, nici copilul! Am avut încredere maximă în doctorul care a monitorizat sarcina. Şi dacă ar fi să dau timpul înapoi, mi-aş încredinţa sănătatea mea şi a copilului aceluiaşi medic! Aveţi tot respectul meu, domnule dr. Moisă!
Mă consider norocoasă, deoarece fetiţa mea nu este bolnavicioasă. Nu a avut probleme deosebite de sănătate, în afară de răceli banale şi un singur episod de gastroenterită. I s-au administrat toate vaccinurile din schema naţională, dar şi cele opţionale. Din nou, am avut încredere în medicul de familie când am luat această decizie.
Totuşi, primul an de colectivitate este un calvar pentru majoritatea copiilor, dar şi pentru părinţi. Îl consider cel mai important an din viaţa celor mici, deoarece atunci se dezvoltă cel mai mult sistemul imunitar. Am simţit din plin intrarea în colectivitate a fiică-mii, cu toate imunostimulatoarele, atunci când, în toamnă, ea s-a ales cu nasul înfundat care nu ceda la niciun spray nazal. Am mers în sistemul sanitar privat brăilean, la ORL, unde a primit diagnosticul de “rinoadenoidită acută”, pe româneşte polipi. Tratamentul şi-a făcut efectul, dar pentru scurt timp, după care am luat-o de la capăt.
Demoralizată şi sub presiunea unor prieteni care-mi tot repetau “Du-te la Galaţi! La Brăila e jale! La Galaţi sunt cei mai buni medici!”, am luat drumul municipiului vecin. De două ori. Fără succes. Ultima oară m-am întors acasă panicată, gata să-mi fac bagajul pentru a pleca la Bucureşti, deoarece copilul “trebuia operat în 2-3 săptămâni maxim”. La 24 de ore de la vizita la ORL în Galaţi (în privat), am ajuns cu cea mică la Spitalul Judeţean de Urgenţă Brăila. Febră şi tuse până la vomă. Aici am avut ocazia să o cunosc personal pe doamna dr. Petre Liliana, despre care auzisem şi de bine, şi de rău, pe grupurile de mămici, în mediul online. După ce a consultat-o temeinic pe fetiţă, a confirmat diagnosticul de adenoidită cronică acutizată. Deoarece tusea era puternică, a decis să-i prescrie copilului antibiotic (daaa, duşmanul etern antibiotic!) injectabil. Nu vă descriu cât de greu a fost să-mi văd fetiţa ţipând de durere la fiecare înţepătură, dar vă pot povesti cum injecţiile şi restul tratamentului administrat fix aşa cum a zis medicul mi-au vindecat fetiţa. De aproape 5 luni, nu am avut nici măcar o noapte silenţioasă, astfel că, zilele trecute, când cea mică a adormit, iar sforăitul dispăruse, m-am năpustit panicată asupra ei. Păstrez pentru mine gândul pe care l-am avut atunci. Aaa, iar tratamentul injectabil am ales să-l facem în sala de tratament a Spitalului Judeţean de Urgenţă Brăila! Vă daţi seama câtă inconştienţă din partea mea...
Toată această aventură a fost urmată de o vizită la un alt medic ORL, din Brăila, care a constatat că operaţia nu se impune.
În concluzie, nu iau apărarea medicilor din Judeţean. Ştiu sigur că cel puţin un medic pediatru nu are ce căuta acolo. Ştiţi şi voi la cine mă refer, i-a apărut numele în presă, de curând...Nu iau apărarea Judeţeanului, nici a microbilor de acolo, dar arătaţi-mi voi un spital fără infecţii nosocomiale. Iar dacă mă apuc să critic spitalul brăilean, am multe de spus, de la circuitul pacienţilor până la paznici. Dar nu am ce le reproşa medicilor.
