De 20 de ani ne uităm sideraţi la televizor şi citim uimiţi ziarele. Se operează pe cord deschis. Operaţia, întotdeauna, este perfectă, pacientul, întotdeauna, este mort. Ceea ce este halucinant în această ecuaţie este imposibilitatea pe care trebuie s-o acceptăm: vedem mortul pe masă, dar asta nu înseamnă că n-a fost operat corect. Ba, dimpotrivă, operaţia a fost genială, iar specialiştii promovaţi şi recompensaţi din plin. Cea de-a doua categorie, competenţii, sunt o specie ariană de români, care, iarăşi din motive de neînţeles, stabilesc cine-i specialist şi cine nu. Criteriile pe care le utilizează sunt perfect inteligibile pentru ce-i numiţi s-o facă pe specialiştii şi total ilogice pentru cei obligaţi să execute ordinele specialiştilor. Competenţii ăştia ocupă, în general, funcţii de conducere, marea majoritate fiind la stat şi o mică parte la firmele private care fac afaceri cu statul. În multe cazuri, sunt aleşi după criterii exclusiv fizice, asta, evident, după ce li s-a verificat maleabilitatea, flexibilitatea şi capacitatea de a nu avea absolut niciun principiu. Un "competent" înalt sau gras va fi clar preferat în defavoarea unuia scund sau slab. Ştiţi şi dumneavoastră că tot ce-i gras e şi frumos, adică-i de-al nostru, din popor. Dacă mai are şi gesturi bădărăneşti şi nu prea a dat pe şcoală, cu atât mai bine. Apoi, dacă omul e şi brutal, e clar, e făcut să conducă turmele de prin ţară. Competenţii, la rândul lor, sunt numiţi de oamenii care-şi asumă răspunderea. Dar aici intrăm deja în lumea elitelor, în lumea celor cărora nu le poţi pune la îndoială cuvântul. Pentru că - nu ştiu dacă aţi observat! - ne aflăm în România, nu în Japonia. În Japonia "asumarea răspunderii" se face altfel, într-un mod tare caraghios.
Dacă ăla care şi-a asumat răspunderea nu face întocmai ce-a promis că face sau, din cauză de ghinion, iese rău, atunci, dintr-o singură mişcare, îşi dă nebunul maţele pe-afară de se face de râs în toată România. Pe când la noi, e altfel, noi suntem creştini şi cinstiţi, mergem mult pe omenie, pe cuvânt, pe vorbă bună şi cu suflet spusă. Păi dacă apare Mircea Geoană, tuns, ras, îmbrăcat frumos, serios, curăţel, cu unghiile tăiate, şi ne spune aşa, omeneşte, ca de la om la om, că-şi asumă răspunderea, cum să nu-l crezi, de ce să nu-l crezi, ce rău a făcut? Sau Boc, de pildă, chiar dacă-i mai scund... dar a spus omul de atâtea ori, şi-a dat cuvântul, nu? Şi câţi şi mai câţi...
Vreau să vă spun că ar trebui să privim şi noi partea plină a paharului. Să nu mai fim atât de nemulţumiţi. La vorbele bune care ni se spun, să răspundem şi noi cu un gând frumos. E drept că totul a ieşit prost până acum, dar să recunoaştem că am avut în ţară politicieni care n-au ezitat să-şi asume răspunderea. Cu bărbăţie, cu curaj, cu tărie. Şi şi-o asumă în continuare. Poate că trăim un miracol. Într-o lume în derivă, într-o lume în care nimeni nu mai vrea să răspundă de nimic, la noi, în ţărişoara noastră mică şi năpăstuită, mai există oameni care răspund şi-şi asumă. Asta înseamnă că suntem o naţiune, un popor, nu?
