• pilot din anul 1969, viitorul comandant de la Ianca a urmat o carieră de succes, obținând numai calificative FB și ajungând până la gradul de colonel comandor, în perioada de maxim potențial a aerodromului militar de la Ianca • căsătorit cu profesoara Aurelia Bădescu, Mihai Enache a întemeiat una dintre sutele de familii care trăiau în „colonia Ianca” • a zburat pe IAR-99, L-29, L-39 și MIG - 15 și i-a avut ca oaspeți pe Dumitru Prunariu și pe ministrul Apărării • era, însă, un om modest, pasionat de beletristică, traforaj și fotografie, povestește fiica sa, prof. Raluca Ionescu • „Foarte încrezător, creativ și competitiv, și-a cucerit destul de repede o poziție dominantă în ierarhia „nebunilor” de pe aerodromul din nordul Bărăganului... a fost cel mai experimentat pilot din România pe acest tip de avion, MIG - 15”, sunt mărturiile generalilor români • destinul a fost, însă, unul nemilos: fostul pilot a fost răpus de cancer
Odată cu desființarea unității de aviație de la Ianca, o lume întreagă avea să se prăbușească pentru foștii aviatori și pentru cei care au trăit în „colonia” uitată de lume, aflată la 45 de kilometri de Brăila.
Vă prezentăm, în exclusivitate, în rândurile care urmează, mărturiile fiicei comandantului regimentului de aviație de la Ianca, prof. Raluca Ionescu, care ni-l prezintă pe colonelul comandor Mihai Enache, unul dintre cei mai buni piloți de MIG - 15 din România... tatăl său. Mihai Enache a supraviețuit miilor de ore de zbor și unei cariere dure de trei decenii, pentru ca, mai apoi, să fie răpus de cancer. Un destin nemilos pentru cel care a fost comandantul Aerodromului Ianca în timpul Revoluției din decembrie 1989, comandorul Mihai Enache.
„Am fost una dintre sutele de familii ce au dat viață acelui loc de bine și frumos, un loc abandonat, uitat de lume, și în care mai trăiesc doar câteva familii ce au reușit să cumpere apartamentul, după ce activitatea aviatică pe aeroport a fost oprită, urmând devastarea a tot ce se putea. Astăzi, imaginea coloniei de la Ianca este una dezolantă, apocaliptică: cotețe prăbușite, stadion acoperit de adevărate liane, alei neprietenoase, blocuri vandalizate etc. Am mai fost prin unitate și, de fiecare dată, plecam de-acolo încărcată de trăirile revederii, dar și plină de deznădejde”.
Scurtă istorie a Aerodromului Ianca
Anul 1941, mai precis cel de-Al Doilea Război Mondial, aduce începuturile aviației militare de la Ianca, la acea vreme fiind dislocată aici o escadrilă care sprijinea forțele terestre pentru eliberarea Basarabiei, folosind islazul din comună pe post de pistă de decolare. În anul 1951, se înființează Divizia 3 Aviație Vânătoare și, cu ajutorul tehnicii militare sovietice (România se afla sub ocupație), se construiește pista betonată, punctul de comandă, hangararele și utilitățile de cazarmare. Baza militară era formată din: zona aeroportului, zona de locuit, zona administrativă, zona de depozit de armament și una de depozit de combustibil. Hangarele, cei doi giganți care parcă ating cerul, vorbesc despre stilul arhitectural sovietic. Anul 1970 aduce vestitul MIG-15, avionul care a făcut istorie.
Odată cu venirea primilor piloți și întemeierea primelor familii de aviatori, a început și popularea blocurilor de locuințe de la Ianca. Colonia era formată din șase blocuri cu apartamente de 3 camere, un bloc pentru delegații, trei blocuri cu apartamente cu două camere și un bloc de garsoniere pentru nefamiliști, magazin, alimentară, poștă, restaurant, frizerie, aprozar, grădiniță, școală, parc de joacă, teren de fotbal, zonă de grădini, garaje, Casa Armatei (familiștii îl numeau club, pentru că aici se dădeau filme, se țineau serbări și se dădeau spectacole). „Așa a venit „pe Ianca”, în anul 1969, un proaspăt locotenent, un brunet oacheș foc, tras printr-un inel (i se spunea „Țeavă”, de slab ce era), care, la un bal în comună, o cunoaște pe cea care urma să-i devină soție, mama mea. El, proaspătul locotenent Mihai Enache, ea, proaspăta profesoară Aurelia Bădescu, aveau să înceapă povestea vieții lor, a viitoarei familii Enache. Născut și crescut pe crestele Bucegilor, la Bușteni, tatăl meu a absolvit Liceul Militar de la Breaza, apoi a făcut Școala Militară Superioară de Ofițeri Activi de Aviație „Aurel Vlaicu”, Buzău și Academia Militară, urcând cu devotament și seriozitate toate treptele militare”, povestește prof. Raluca Ionescu, fiica fostului comandant de la Ianca.
„Tata era făcut să fie pilot!”
Ca ofițer și ca pilot de avion de vânătoare, Mihai Enache a fost un „munte de cunoștințe”. A fost foarte bun în ceea ce a făcut cu atâta pasiune.
Și-a iubit enorm meseria, iubea să zboare, iubea să instruiască viitori piloți, doar că nu-i putea înțelege pe cei care nu pricepeau ce au de făcut, atrăgându-și, astfel, destulă antipatie. Era excesiv de corect și cerea corectitudine.
„Tata era făcut să fie pilot! A zburat pe IAR-99, pe L-29, L-39, dar viața lui a fost MIG - 15. A avut la activ peste 2.000 de ore de zbor. Din anul 1969, de când a început „pendularea între cer și pământ”, a zburat doar pe Ianca, venit ca pilot de luptă la Regimentul 49 Aviație Vânătoare - Bombardament, unde i-a găsit „pe șoimii ce au zburat pentru prima oară cu un avion cu reacție în România: Suciu, Tincu, Dee, Gârbaciu, Crăciun, ce au făcut parte din mentorii lui, în desăvârșirea sa ca pilot” (volumul „Promoția 1969 de piloți militari a Școlii Superioare de ofițeri de aviație Aurel Vlaicu”, general de flotilă aeriană (r.) Aurel Stan). Zborul îl relaxa, era destins, dar, în același timp, riguros și ferm. În cartea amintită anterior, i se face tatălui meu următoarea descriere: „Foarte încrezător, creativ și competitiv, și-a cucerit destul de repede o poziție dominantă în ierarhia profesională a „nebunilor” de pe aerodromul din nordul Bărăganului. Era capabil să proceseze simultan amenințările inerente misiunilor de zbor, informațiile vizuale și tactile, să prioritizeze rapid acțiunile și să rămână permanent și complet în controlul aeronavei... a fost cel mai experimentat pilot din România pe acest tip de avion - MIG - 15”.
Dovezi ale pregătirii sale profesionale stau carnetele de zbor, unde rar se strecura câte un 9. Mihai Enache avea numai note de 10 și calificative FB, iar examenul de licență a fost înregistrat tot cu 10. Adevărat as al aviației, dădea examene de fiecare dată la trecerea pe un nou avion și de fiecare dată primea punctaj maxim.
Și-a iubit mult profesia, a mânuit cu îndemânare manșa avionului, a făcut față provocărilor din aer și a dovedit multă dibăcie la aterizarea fără probleme a avionului. A fost avansat succesiv, a fost pilot clasa întâi, instructor de zbor, pilot operațional de încercare și verificare, a cunoscut toate gradele militare (ultimul fiind cel de colonel-comandor), dar și funcțiile, find comandant de regiment de aviație mai bine de trei ani.
Viața în Colonia de la Ianca. Vizita lui Dumitru Prunariu
Potrivit fiicei comandantului de la Ianca, unitatea era toată „un verde și-o floare”: plopi, salcâmi, meri, caiși, cireși, trandafiri, petunii etc. Cel puțin o dată pe săptămână se făceau grătare în spatele blocului.
„Nu voi uita nciodată acele grătare cu muzică, dans, glume, bancuri, cartofi copți în jar și povești spuse până la miezul nopții. De două ori pe săptămână rula câte un film. Era 3 lei biletul. În prima jumătate a sălii erau cei din colonie, în cealaltă jumătate veneau militarii încolonați, conduși de către un șef de pluton. Întâi intram noi, apoi ei și părăsirea sălii se făcea în aceeași ordine. Militărie, nu? Acolo, pe scenă, au venit de-a lungul timpului: Irina Loghin, Maria Dragomiroiu, Cătălin Crișan, Alexandru Jula, Ionel Miron, Ansamblul Doina al Armatei. Când nu era film sau spectacol, întreaga unitate asculta muzică de la club, la difuzoarele ce se auzeau încă de la poarta unității”, povestește Raluca.
Printre vizitatorii de vază s-a aflat și general-locotenent Dumitru Prunariu, primul român ce a zburat în spațiu. A vizitat școala, a răspuns întrebărilor micuților curioși, a făcut fotografii, a împărțit empatie și simplitate, după care a vizitat cazarma, pista, hangarele și s-a adresat întregului regiment, cu multă decență.
„Concediile părinților erau „consumate” foarte simplu. Vara aveam două ieșiri: una era la Bușteni, la bunici, și cealaltă era la mare, unde am stat mereu la gazdă și tot acolo mâncam. Simplitate și modestie! Tatei nu i-a plăcut să iasă în evidență prin nimic. Au avut de la început mașină. Au fost doar trei și toate luate de noi: două Dacii și un Renault”.
Unitatea de aviație de la Ianca avea orchestră proprie. Sâmbăta și duminica erau zile de fotbal, iar Mihai Enache era și antrenor la echipa de fotbal. Dar cine era OMUL Mihai Enache?
„Tata era un sensibil, deși nu arăta, lucruri pe care le știu din corespondența părinților mei, derulată pe un an și ceva (tata era la Ianca, iar mama în Moldova, într-un sat, unde primise repartiție după terminarea facultății). Atât unul cât și celălalt, când au format o familie, și-a adus „punguța cu daruri de suflet”, scrisorile, ce există în aceeași casetă, în aceeași ordine, frumos legate și numerotate, ce au sfidat timpul. Au peste 53 de ani! Îi plăcea să facă surprize și nu aștepta mulțumiri sau recompense. Gesturile și mimica îl trădau: vocea îi tremura, evita contactul direct. Nu aștepta cadouri. Deși pilot, culmea, nu urca în telecabină: îi era frică. Un paradox! A schiat până la 60 de ani. Eram împreună pe pârtie și a căzut. În acel moment, a spus că viața pe schiuri se oprește atunci: era indmisibil să cadă”, povestește fiica pilotului.
Mihai Enache obișnuia să lucreze în traforaj: casete de bijuterii, veioze, diverse obiecte decorative. Avea un spațiu amenajat în beciul de la unitate. A avut, de asemenea, cameră de developat („camera roșie”). Le făcea fotografii celor doi copii ai săi și tot el le developa. Citea foarte multă beletristică și era pasionat de civilizații vechi, de lumea apașilor.
1989 la Ianca
Decembrie '89 l-a prins pe colonel comandorul Mihai Enache în funcția de comandant al unității.
„Pe 15 decembrie a plecat de-acasă, ne-a pupat și ne-a spus „că-i groasă” (era vorba lui) și că nu știe când ne mai vedem. De la tata am aflat vești aproape de Anul Nou... Cum eram, e greu de spus, de explicat sau de înțeles. Numai cine a trăit acolo sau a fost sufletește alături de cineva de-acolo, poate înțelege. Ne anunțau bunicii că se trage la unitate, că văd trasoare, aflasem că din unitate nu ieșea nimeni. Perioada Revoluției a fost abordată cu mult profesionalism: tata nu a fost intimidat de ce se auzea, de telefoanele pe care le primea, de informațiile ce veneau pe diverse surse: a acționt cu multă abilitate și competență în luarea imediată a deciziilor”, povestește Raluca Ionescu.
Revoluția a adus cu ea un val de dezamăgiri: reputatul aviator a început să fie dezamăgit de oameni, s-a lovit de idei opace; deja, în țară,mulți colegi de-ai săi fuseseră schimbați și nu era o surpriză că urma să fie schimbat și el, lucru care s-a petrecut până spre finalul anului. A fost un om modest, care a acceptat cu demnitate noile reforme din Armată. I s-a propus mutarea la București, deoarece avea funcția cea mai mare de la Ianca și mai mult decât urcase, nu mai avea cum, decât prin plecarea la București. A rămas „pe Ianca” și a fost numit instructor de zbor.
După 1989, a cumpărat oi, și-a luat tractor, plug, prășitoare, a început să-și lucreze singur pământul; cultiva roșii, ardei, vinete, vie, pomi fructiferi. Și astfel, s-a apropiat de pensionare: s-a pensionat la 50 de ani, păstrând legătura cu câțiva prieteni, foști colegi. Pentru că nu a fost o persoană comodă, nu a avut foarte mulți prieteni. După pensionare, nu a lipsit de la întâlnirile organizate cu diverse ocazii, dar nici de la evenimente nefericite. Venirea, pe rând, a nepoților (trei băieți), l-a cam prins descoperit: a început să nu mai spună „Nu”.
Aripi frânte
Dar timpul a trecut, iar „muntele de om” a început să cedeze. Prof. Raluca Ionescu:
„Nu puteam să-l privesc pe tata ca pe un om bolnav, pentru că tata nu fusese bolnav niciodată. O zi frumosă de iunie avea să aducă nori peste universul meu de liniște și frumos, printr-un diagnostic dur: cancer pulmonar, pentru ca, la cinci luni, pe 13 noiembrie, la trei zile după ce a împlinit 70 de ani, tata să aleagă plecarea, ce era de fapt o binecuvântare, punând capăt unei suferințe pe care nu aș vrea să o mai văd vreodată la cineva. În perioada de început, am citit foate mult și i-am dat tatălui meu șase luni de viață. Am încercat tot ce s-a putut la Brăila, București, dar corpul ceda vizibil, de la o zi la alta. Culmea, tata a știut din prima zi ce are și ce urmează: „Știu că mă duc degeaba, dar mă duc pentru fata asta!” Chiar și în acele momente se gândea la mine, nu la el! Pentru mine a fost toată viața „TATI” și așa va rămâne! A fost condus și înmormântat cu onoruri militare. Merita! Acesta a fost OMUL Mihai Enache, cu bune și cu rele, ca orice om, dar a fost, înainte de toate, TATĂL MEU!”.
De la moartea tatălui său, prof. Raluca Ionescu nu încetează să-și onoreze părintele. Organizează vizite la Ianca, împreună cu elevii liceului unde își desfășoară activitatea, iar de curând a donat Muzeului Ianca o parte din lucrurile care au aparținut comandorului.
Cităm din necrologul scris de fiica pilotului-comandor Mihai Enache:
„După treizeci de ani, în care a avut mii de ore de zbor, decolări și aterizări, astăzi, colonel Mihai Enache, comandor de aviație, a fost înregistrat pe panoul de comandă, cu decolare, însă „a dispărut de pe radar” în jurul orei 12.00. Din păcate, după o scurtă, însă cumplită suferință, sufletul tatălui meu și-a început zborul spre înalt, fără a mai cunoaște revenirea la sol. Stăpân pe manșă, s-a confruntat cu diverse situații delicate, cărora le-a făcut față, dar nu a reușit să treacă si peste aceasta boală necruțătoare, care l-a luat mult prea repede dintre noi. Tata nu a murit... doar a plecat pentru a face sonda (primul zbor de zi), urmând a se întoarce în sufletele noastre, spre a ne alina suferința și a umple golul lăsat, în urma acestei „ultime decolări”. Dumnezeu să-ți vegheze zborul, tata!”.
Noi speranțe pentru Aerodromul Ianca
Prof. Raluca Ionescu, fiica regretatului comandor Mihai Enache, pasionată, la rândul său, de aeronautică, dar și de parașutism (este singura brăileancă ce s-a încumetat să facă un salt cu parașuta de la 4.000 de metri!) vizitează, în mod regulat, fostul aerodrom de la Ianca și face lobby pentru readucerea la viață a vechii unități militare, administrată, acum, de Aeroclubul României. Toate, în memoria tatălui său, pilotul Mihai Enache.
„Anul acesta, se pare că a răsărit soarele. Am aflat din presa locală că lucrurile încep să se miște și m-am dus să iau pulsul. Așa este! În urma unei conversații telefonice, am primit aprobarea dlui George Rotaru, director general al Aeroclubului României, să ajung la pistă, la hangare. Nu pot descrie ce am simțit: iarba spre pistă era cosită, se vedea strada, pista era curățată pe anumite zone, unele plăci erau scoase spre a fi înlocuite, în hangare erau lucrurile oamenilor, semn că se lucrează. Aeroclubul României va transforma locul, îi va da o haină nouă, onorantă, devenind Aeroclub teritorial pentru sporturile aeronautice. Voi face lobby, voi promova pe toate căile și cum voi putea această inițiativă ce va scoate din moarte clinică o lume, cu o mare poveste în spate. Ce poate fi mai frumos? Poate fi transformarea în realitate a unui vis naiv de copil, care privește cerul și spune cu entuziasm: „Avion cu motor/ Ia-mă și pe mine-n zbor/ Să mă fac aviator”.
