Anul Franţei. Şi al României?

Rezultatul nu putea fi decât unul singur în această confruntare à la David şi Goliat, care s-a şi întâmplat: armata rusă s-a oprit la doar câţiva kilometri de porţile capitalei Tbilisi. N-avea rost o demonstraţie de forţă pe teren. Un tur de forţă a făcut însă Nicolas Sarkozy, proaspăt-alesul preşedinte francez la vremea aceea, care a reuşit să-i determine pe ruşi să se retragă, punând capăt războiului. Doar Parisul şi Moscova or şti cum s-a putut face asta. Ruşii s-au ales cu două mici republici-satelit, Osetia şi Abhazia, un fel de surori ale Transnistriei, dar şi cu două nave de război de tip "Mistral", neechipate, achiziţionate fără crâcnire la preţul cerut de francezi. Aliaţii din NATO au protestat faţă de acest târg, dar Parisul a ţinut să-l ducă la capăt: cele două vapoare se află de anul trecut în mâinile ruşilor.

Intervenţia Franţei a fost posibilă din cauză că ea deţinea preşedinţia semestrială a UE în a doua jumătate a anului 2008. În instituţiile oficiale de la Bruxelles şi Strasbourg angajaţii au muncit atunci pe rupte ca să se menţină în ritmul impus de francezi, foarte susţinut în comparaţie cu predecesorii sloveni şi cu succesorii cehi la conducerea formală a Uniunii.

Încet, încet, francezii şi-au asumat rolul de lideri europeni, însă fără să lase să se întrevadă disensiunile apărute în relaţia cu Germania, celălalt pilon al Uniunii. Totuşi, între Paris şi Berlin este probabil cea mai strânsă legătură dintre oricare alte două capitale europene, chiar dacă unii spun că Sarkozy ar cam face mătănii pe lângă Angela Merkel. Poate de aceea, de exemplu, ambele ţări ţin Turcia "la respect", la porţile UE. Nu că ar fi Turcia sau nu pregătită să adere, ci mai degrabă putem ghici o aversiune faţă de acest pol regional de dezvoltare, care a prosperat în ton cu alte economii emergente pe timpul crizei.

Libia, de exemplu, a scăpat de Gaddafi după o campanie de bombardamente condusă mai degrabă de Franţa decât de Statele Unite. Însă Libia are petrol şi e în coasta Europei. În schimb, exista suspiciunea că regimul Gaddafi ar fi contribuit cu bani la campania prezidenţială a lui Sarkozy.

Dar cum e Franţa pentru români? De Germania ştim că e o mare piaţă a muncii închisă (cu excepţia imigranţilor cu pregătire superioară), iar despre Franţa - că ne importă medicii şi ne refuză ţiganii. O campanie de expulzări motivată de campania electorală, zic iarăşi unii. Taberele nomazilor au fost desfiinţate una câte una, iar ocupanţii expediaţi acasă. Şi totuşi, fără a ignora Italia şi Spania, Franţa este principalul nostru aliat în UE, numai că România nu e chiar copilul ascultător pe care şi l-ar dori. Acum avem aceeaşi problemă, pe care o vedem diferit: spaţiul Schengen. România tot încearcă să adere, fără succes, Franţa vrea o reformă a acestui acord, pentru gestionarea eficientă a fluxurilor masive de imigranţi. Foarte probabil o să revedem controalele pe graniţele multor ţări europene ca odinioară. Însuşi tratatul de căpătâi al UE a ajuns pe masa de operaţie, după ce Grecia s-a dovedit că a căpuşat Uniunea până când elenii au ajuns datori vânduţi (la propriu!).

Aşadar, noi cu cine votăm? Mai are sens agitaţia pentru Schengen, dacă absolut totul riscă să se schimbe? Poate că e mai bine să-i lăsăm pe olandezi cu floricelele lor şi noi să ne vedem de drumul nostru. În definitiv, avem deja ceea ce Franţa şi alte ţări UE îşi doresc nespus: control la frontiere.