Nu obişnuiesc să dau bani la cerşetori dar, împresionat de povestea mută transmisă prin doar cele câteva replici schimbate în plină stradă pe o căldură insuportabilă, l-am invitat la un magazin alimentar să-i cumpăr câte ceva. Pe drum am rememorat scurta poveste şi am avut sentimentul că, totuşi, urma să mă las păcălit de un impostor, pentru că am avut dubii că era străin. Putea să fie un român neaoş care se dă turist rătăcit ca să scoată de-o cinzeacă şi apoi să facă mişto cu prietenii de pahar: hai, bă, că ne-am scos şi azi de-o votcă! O primă dovadă că mă înşelam a venit când am ajuns la supermarket pentru că acolo a lăsat bicicleta cu tot bagajul de pe ea nesupravegheată şi fără să-i pună lacăt. În magazin l-am întrebat ce preferă: preparate din pui sau porc. M-a privit nedumerit şi surprins probabil că putea să-şi aleagă meniul pentru care urma să plătească altcineva. A optat pentru pui şi i-am testat lăcomia punându-l să aleagă între pachete ambalate cu două bucăţi de piept afumat sau cu o singură bucată. "O bucată este suficient", mi-a spus. Apoi l-am întrebat dacă vrea şi brânză şi am rugat-o pe vânzătoare să taie o jumătate din bucata din vitrina frigorifică. A sărit ca ars: "Nu, nu, nu, este prea mult! O felie mai mică este suficient". Nu a vrut să-şi facă provizii cu câteva conserve aşa cum l-am invitat dar a ales câteva fructe şi o pâine feliată plus o sticlă de suc neacidulat. Am încercat să-l conving să-mi spună povestea lui completă: de ce a plecat, câte ţări vizitase şi unde avea de gând să se oprească în periplul său. Avea o familie acasă? Ce spera să găsească aici în Balcani, un nou început? Pe un ton calm şi demn mi-a explicat că sunt probleme personale, pe care nu are de gând să le împărtăşească unui străin: "nu este nici o problemă dacă te-ai răzgândit şi nu mai vrei să mă ajuţi. Îţi mulţumesc oricum pentru timpul acordat", şi a dat să plece din magazin. Am cedat în faţa exemplului de demnitate la care asistam şi am lăsat deoparte curiozitatea specifică meseriei. Am plătit şi i-am întins punga de cumpărături. Mi-a strâns mâna, a zâmbit, a mulţumit politicos şi a plecat agale spre o băncuţă de pe bulevard ca să mămânce. L-am urmărit de la distanţă cum desface tacticos punga şi mi-a zburat gândul la secvenţele TV în care cerşetorii români "atacă" în haită pentru câţiva eurocenţi, ori îşi afişează ostentativ invaliditatea pentru a stârni mila trecătorilor sau dezvelesc din scutece un copil pe care îl ciupesc pe ascuns ca să-l facă să plângă.
Ah, să nu uit: culmea, nu a vrut bere deşi l-am întrebat. Ar fi mers o bere pe căldura aia, ca unsă! Am să explic imediat de ce mi s-a părut extraordinar acest lucru. Oameni buni, era NEAMŢ! Neamţ, neamţ din Germania! Vă daţi seama? Un cetăţean al uneia dintre cele mai dezvoltate naţii din Europa a ajuns să cerşească mila trecătorilor în Brăila! BRĂILA! M-a dus imediat gândul la acea secvenţă din Filantropica, despre care vorbeam la începutul textului, şi atunci am înţeles cu adevărat mesajul pe care regizorul filmului, Nae Caranfil, a vrut să îl transmită. Trebuie să recunosc, totuşi, că, pe lângă mulţumirea interioară, creştinească, a gestului am avut o bucurie răutăcioasă: sunt convins că neamţului nu i-a fost uşor să-şi calce mândria şi să cerşească mâncare în România, ţara despre care foarte multe ziare din Europa spun că este a ţiganilor cerşetori.
