Următoarea acţiune de protest este programată pentru 22 aprilie, când toate şcolile din România îşi vor închide porţile pentru o zi. Şi, dacă nici aşa revendicările lor nu vor fi rezolvate, la începutul lunii iunie întreg sistemul va intra în grevă generală, sindicaliştii afirmând că sunt dispuşi să ajungă până la boicotarea examenelor naţionale.
Oare pentru a câta oară ne confruntăm cu o asemenea situaţie!? Oare pentru a câta oară elevii din anii terminali şi părinţii lor sunt supuşi unui stres suplimentar, fără să aibă nici cea mai mică vină?! Oare pentru a câta oară copiii noştri sunt obligaţi să fie spectatori ai unei piese interminabile, o piesă despre existenţa căreia ei nici nu ar trebui să ştie? A câta oară? Habar nu am, căci, la câte-au fost, poate cineva să le mai ţină şirul?!
Ştiu însă că de fiecare dată cauzele conflictelor au fost aceleaşi: salarii, sporuri, posturi, situaţia elevilor şi problemele lor foarte rar regăsindu-se pe listele de revendicări.
Sincer, nu mă deranjează că profesorii luptă pentru drepturile lor, este normal, mai ales că, din punctul meu de vedere, chiar le sunt întemeiate unele nemulţumiri. Mă deranjează doar că se folosesc de copii în lupta sindicală. Zău dacă nu m-aş alătura lor într-un miting organizat duminica sau în vacanţă! N-ar avea relevanţă? Dar dacă într-o bună zi toţi muncitorii din fabricile de pâine ar întrerupe lucrul, ne-ar conveni!?
Există o vorbă din bătrâni: "când doi se ceartă, al treilea câştigă". În cazul acesta însă, mai corect ar fi, "când doi se ceartă, al treilea pierde", iar cei care pierd sunt copiii noştri.
Din 1990, pe la cârma Ministerului Educaţiei s-au perindat 12 miniştri: unul apolitic, cinci numiţi de PSD şi câte doi democraţi, liberali şi ţărănişti. Şi de fiecare dată spectacolul a fost acelaşi, niciunul dintre ei nu a găsit un numitor comun cu dascălii. Fiecare dintre ei a venit în minister cu propria viziune, cu propria reformă, cu propriile orgolii. Domnul Funeriu ar fi al treisprezecea. Al 13-lea ministru, a 13-a viziune, a 13-a reformă. Despre ea, Funeriu spune că va fi o lege coerentă, cu viziune şi consistenţă, care pune accentele acolo unde trebuie, "adică pe interesul elevului şi pe calitatea actului de educaţie". Federaţiile din învăţământ îi critică însă propunerile, în special pe cele referitoare la trecerea clasei a IX-a la gimnaziu, la numirea directorilor de şcoli de către autorităţile locale sau la finanţarea per capita. Sunt voci însă care spun că de fapt, sindicaliştii ar fi nemulţumiţi în primul rând pentru că aerisirea materiei ar aduce după sine posturi ceva mai puţine în sistem, iar atingerea performanţelor didactice ar însemna ceva mai mulţi ani de pregătire şi mai multe examene. În plus, foarte important pentru ei, dispare titularizarea "pe viaţă". Urmează, deci, a 13-a rundă de conflicte, al cărei rezultat chiar nu poate fi previzibil deocamdată.
Din punctul meu de vedere, escaladarea conflictului nu va rezolva problemele din sistem, atât de multe şi de vechi. S-a demonstrat lucrul acesta de atâtea ori până acum.
Poate mai bine ar fi să se facă ceva în premieră. Cum ar fi ca, de fiecare parte a baricadei să se înţelegă că un învăţământ de succes înseamnă copii bine pregătiţi de oameni mulţumiţi că efortul lor este recunoscut şi recompensat. Să se aşeze la masa negocierilor mânaţi de un interes comun - elevul, să lase orgoliile şi pretenţiile absurde deoparte şi măcar în al 13-lea ceas să ia o decizie corectă.
