Motto: "Eminescu ne ajuta sa nu pierim intr-o federalitate cenusie si opulenta" (Eugen Simion)
Sa vorbim despre Eminescu si altfel, dincolo de entuziasmul si mierea cuvintelor care adesea inregimenteaza vorbitorii in cele doua zile din an, la aniversare, in miez de ianuarie, la comemorare, in miez de iunie...
Sa nu sporim "delirul coral anual" (E. Negrici) printr-un nou puseu de superlative. Dimpotriva, sa cistigam dreapta masura si obiectivitatea cind vorbim despre "poetul national" caruia ii e dat "sa ne reprezinte in fata lumii intregi". (T.Vianu)
Toata receptarea lui Eminescu se imparte intre "scalpelul analizei" si "cadelnita adorarii" (I. Petrovici). A fost iubit si in egala masura a fost negat. A coborit in iadul politic al vremii - si totul a semanat cu o calatorie dantesca - sau a urcat in paradisul artificial al fictiunilor sale lirice. Eminescu a avut de fapt o existenta ca exceptie, o existenta vazuta mai mult ca un suport al operei. Viata si-a inchinat-o Poeziei. Nu a sadit un pom, nu a ridicat o casa, nu a crescut un copil - criteriul valah pentru normalitatea unei existente. A trait mereu febril, a iubit si a urit, a scris si a vazut in poezie singurul mod in care o existenta poate avea un sens.
Si-a hranit opera cu sine. Focul operei a fost iutit, sporit, prins in vilvatai sau ascuns in jar de minereul biografic pur. A trait numai atit si numai astfel incit viata sa-i devina mare si unica Poezie. Intuitia calinesciana este foarte fina: opera eminesciana este biografie trasa liric.
In posteritate, Eminescu e revendicat cu patima de toate “-ismele ” politice romanesti. Samanatoristii si poporanistii ii cultiva imaginea inca din zorii secolului al XX-lea si dezvolta ample miscari culturale. Miscarea legionara ii aseaza chipul linga Capitan. Comunistii il pun o vreme linga Maimarele zilei. In Piata Revolutiei fotografia poetului e asezata linga Maica Domnului, la celebrul balcon de la Universitate. In primii zece ani de comunism s-a declamat cu foc mai ales monologul fulminant al proletarului din necititul sau neintelesul poem “Imparat si proletar” In primii zece ani de dupa comunism s-a declamat cu mult zgomot si multa furie doar monologul Cezarului dupa infringerea (furarea!?) Revolutiei, din necititul sau neintelesul poem “Imparat si proletar” Si ca seria sa fie completa, un lider politic il acuza in revista “Tribuna” (nr.6, 1991) de fascism: ”El nu a stiut ce e fascist, dar ce scrie el acolo (in volumul X, Publicistica din integrala Eminescu (n.n.) e fascism. Otrava aceasta a dus la 6 milioane de morti.”
In anii comunisti, peste imaginea poetului s-au alungit blinde umbre biblice. Virsta frageda pentru suferinta, marea creativitate, martirajul, societatea ignoranta si ostila, numarul mic de “apostoli” in timpul vietii si inmultirea acestora in deceniile urmatoare ca piinile din binecunoscuta parabola, coroborate cu vidul impus de sistemul politic ateu dau poetului romanilor o dulce si discreta aura cristica.
Pentru fiecare epoca Eminescu a fost un Fat Frumos cu imaginea inchegata din toate nadejdile care au populat imaginarul national. Sintem indreptatiti sa-l numim “contemporanul nostru”, dupa cunoscuta sintagma cu referire la Shakespeare. E mult? E putin? Un raspuns transant e greu de dat. Principalul e ca Eminescu s-a transformat intr-un etalon cu care romanii masoara spiritul vremii. Eugen Simion il propune ca “al cincilea mit”, dupa cele patru mituri esentiale conceptualizate de G. Calinescu in “Istoria” sa literara.
Eminescu nu mai e demult doar un poet. El a devenit o substanta speciala, miraculoasa, unica ce trebuie sa legitimeze orice initiativa sociala, culturala sau politica la rascrucile tuturor evenimentelor nationale. Daca pina acum, nimic nu s-a putut face fara asocierea cu Eminescu, sintem convinsi ca va fi la fel si in veacul european doar inceput. In chinuitul secol trecut Eminescu legitima, indreptatea, dadea iluzia puterii. A fost un fel de pattern romanesc potrivit pentru orice. (...)
Pentru Eminescu flutura azi steaguri putine
Adesea am sentimentul ca Eminescu nu mai spune nimic generatiilor de azi. E o lume pe dos, in care Hyperion, cel ce se initiaza in propria singuratate cosmica, a devenit un mediocru care nici macar nu a stiut sa se “descurce”. Idealul generatiilor de azi pare a fi Catalin, “vicleanul copil de casa” cel “indraznet cu ochii.” Generatiile actuale, atinse de bulimia materialitatii lumii, vrajite pina la sucirea mintii de verbul “a avea”, ar putea sustine, pastrind proportiile si respectind domeniile, celebra replica a lui Fr. Nietzsche, replica ce a marcat fundamental spiritualitatea europeana in ultimul veac : ”Eminescu e mort!” si daca aceasta e o realitate, atunci totul e permis.
E pe rol o mare satietate. Erotica eminesciana plictiseste, tinerii mileniului trei nu au organ, vorba lui Rilke despre Goethe, sa o inteleaga, poezia filozofica dezvolta somnolenta, postumele greoaie, proza nu e de citit, iar publicistul ii face sa ridice din umeri. E o generatie de mutanti, formind o lume aflata la afeliu fata de Eminescu, o generatie blocata in obsesia materiala a lumii.
Criza valorilor din Romania de azi va avea ca efect dureros o mare criza identitara. Poate ca acum am fi avut mai mare nevoie de rodirea modelului eminescian, amplitudinea leonardesca a spiritului sau (idee Zoe Dumitrescu - Busulenga) ar fi fost o lectie pentru Europa. Dar, din pacate, pentru Eminescu flutura azi steaguri putine. Unicitatea firii sale ne-ar fi fost o buna calauza.
Deocamdata a invins Mitica, nevrednicul, palicarul, parsivul si pezevenghiul. Vremelnica victorie. Vesel si descurcaret, Mitica cel Sec ne iese in fata la rascruci pentru a ne calauzi. Cine merge la Casa memoriala de la Ipotesti si rasfoieste cartea de insemnari gaseste “miticisme” ca acestea: ”Ai fost tare, mosule, mincati-as gura!” sau “Ai fost un ciumeg pentru tara asta!” Unele sint nesemnate, altele semnate. “Ai tai fani din Bucuresti.” Bascalizarea nu mai e manifestarea mediocritatii in literatura, ci o forma de postmodernism. Mitul Eminescu este luat in tarbaca, ironizat, dezamorsat sub pretextul ca i se incearca puterea, rezistenta si autenticitatea. E invalmaseala si smog. S-ar zice ca e o trauma nationala a gustului. Este abuzat cultural de fel de fel de ziaristi pripasiti prin cotloanele unor reviste inversunate, hranindu-se din negare, porniti voiniceste la cosit de statui, mindri cu chiot de miristea de socluri ce ramine in urma lor.
Totusi, sablat cu inteligenta, curatat de zgura elogiilor lesinoase care invita la dulce lenevire hermeneutica, readus deci la puritatea initiala, opera lui Eminescu va fi alma mater a romanilor si in veacul european. Aspiratia spre absolut, iubirea neconditionata pentru neamul caruia ii apartine, gravitatea in fata tuturor problemelor sugereaza o fibra morala rara, un model uman care ne indreptateste sa spunem ca in Eminescu avem un mare spirit european.
Sa vorbim despre Eminescu si altfel, dincolo de entuziasmul si mierea cuvintelor care adesea inregimenteaza vorbitorii in cele doua zile din an, la aniversare, in miez de ianuarie, la comemorare, in miez de iunie...
Sa nu sporim "delirul coral anual" (E. Negrici) printr-un nou puseu de superlative. Dimpotriva, sa cistigam dreapta masura si obiectivitatea cind vorbim despre "poetul national" caruia ii e dat "sa ne reprezinte in fata lumii intregi". (T.Vianu)
Toata receptarea lui Eminescu se imparte intre "scalpelul analizei" si "cadelnita adorarii" (I. Petrovici). A fost iubit si in egala masura a fost negat. A coborit in iadul politic al vremii - si totul a semanat cu o calatorie dantesca - sau a urcat in paradisul artificial al fictiunilor sale lirice. Eminescu a avut de fapt o existenta ca exceptie, o existenta vazuta mai mult ca un suport al operei. Viata si-a inchinat-o Poeziei. Nu a sadit un pom, nu a ridicat o casa, nu a crescut un copil - criteriul valah pentru normalitatea unei existente. A trait mereu febril, a iubit si a urit, a scris si a vazut in poezie singurul mod in care o existenta poate avea un sens.
Si-a hranit opera cu sine. Focul operei a fost iutit, sporit, prins in vilvatai sau ascuns in jar de minereul biografic pur. A trait numai atit si numai astfel incit viata sa-i devina mare si unica Poezie. Intuitia calinesciana este foarte fina: opera eminesciana este biografie trasa liric.
In posteritate, Eminescu e revendicat cu patima de toate “-ismele ” politice romanesti. Samanatoristii si poporanistii ii cultiva imaginea inca din zorii secolului al XX-lea si dezvolta ample miscari culturale. Miscarea legionara ii aseaza chipul linga Capitan. Comunistii il pun o vreme linga Maimarele zilei. In Piata Revolutiei fotografia poetului e asezata linga Maica Domnului, la celebrul balcon de la Universitate. In primii zece ani de comunism s-a declamat cu foc mai ales monologul fulminant al proletarului din necititul sau neintelesul poem “Imparat si proletar” In primii zece ani de dupa comunism s-a declamat cu mult zgomot si multa furie doar monologul Cezarului dupa infringerea (furarea!?) Revolutiei, din necititul sau neintelesul poem “Imparat si proletar” Si ca seria sa fie completa, un lider politic il acuza in revista “Tribuna” (nr.6, 1991) de fascism: ”El nu a stiut ce e fascist, dar ce scrie el acolo (in volumul X, Publicistica din integrala Eminescu (n.n.) e fascism. Otrava aceasta a dus la 6 milioane de morti.”
In anii comunisti, peste imaginea poetului s-au alungit blinde umbre biblice. Virsta frageda pentru suferinta, marea creativitate, martirajul, societatea ignoranta si ostila, numarul mic de “apostoli” in timpul vietii si inmultirea acestora in deceniile urmatoare ca piinile din binecunoscuta parabola, coroborate cu vidul impus de sistemul politic ateu dau poetului romanilor o dulce si discreta aura cristica.
Pentru fiecare epoca Eminescu a fost un Fat Frumos cu imaginea inchegata din toate nadejdile care au populat imaginarul national. Sintem indreptatiti sa-l numim “contemporanul nostru”, dupa cunoscuta sintagma cu referire la Shakespeare. E mult? E putin? Un raspuns transant e greu de dat. Principalul e ca Eminescu s-a transformat intr-un etalon cu care romanii masoara spiritul vremii. Eugen Simion il propune ca “al cincilea mit”, dupa cele patru mituri esentiale conceptualizate de G. Calinescu in “Istoria” sa literara.
Eminescu nu mai e demult doar un poet. El a devenit o substanta speciala, miraculoasa, unica ce trebuie sa legitimeze orice initiativa sociala, culturala sau politica la rascrucile tuturor evenimentelor nationale. Daca pina acum, nimic nu s-a putut face fara asocierea cu Eminescu, sintem convinsi ca va fi la fel si in veacul european doar inceput. In chinuitul secol trecut Eminescu legitima, indreptatea, dadea iluzia puterii. A fost un fel de pattern romanesc potrivit pentru orice. (...)
Pentru Eminescu flutura azi steaguri putine
Adesea am sentimentul ca Eminescu nu mai spune nimic generatiilor de azi. E o lume pe dos, in care Hyperion, cel ce se initiaza in propria singuratate cosmica, a devenit un mediocru care nici macar nu a stiut sa se “descurce”. Idealul generatiilor de azi pare a fi Catalin, “vicleanul copil de casa” cel “indraznet cu ochii.” Generatiile actuale, atinse de bulimia materialitatii lumii, vrajite pina la sucirea mintii de verbul “a avea”, ar putea sustine, pastrind proportiile si respectind domeniile, celebra replica a lui Fr. Nietzsche, replica ce a marcat fundamental spiritualitatea europeana in ultimul veac : ”Eminescu e mort!” si daca aceasta e o realitate, atunci totul e permis.
E pe rol o mare satietate. Erotica eminesciana plictiseste, tinerii mileniului trei nu au organ, vorba lui Rilke despre Goethe, sa o inteleaga, poezia filozofica dezvolta somnolenta, postumele greoaie, proza nu e de citit, iar publicistul ii face sa ridice din umeri. E o generatie de mutanti, formind o lume aflata la afeliu fata de Eminescu, o generatie blocata in obsesia materiala a lumii.
Criza valorilor din Romania de azi va avea ca efect dureros o mare criza identitara. Poate ca acum am fi avut mai mare nevoie de rodirea modelului eminescian, amplitudinea leonardesca a spiritului sau (idee Zoe Dumitrescu - Busulenga) ar fi fost o lectie pentru Europa. Dar, din pacate, pentru Eminescu flutura azi steaguri putine. Unicitatea firii sale ne-ar fi fost o buna calauza.
Deocamdata a invins Mitica, nevrednicul, palicarul, parsivul si pezevenghiul. Vremelnica victorie. Vesel si descurcaret, Mitica cel Sec ne iese in fata la rascruci pentru a ne calauzi. Cine merge la Casa memoriala de la Ipotesti si rasfoieste cartea de insemnari gaseste “miticisme” ca acestea: ”Ai fost tare, mosule, mincati-as gura!” sau “Ai fost un ciumeg pentru tara asta!” Unele sint nesemnate, altele semnate. “Ai tai fani din Bucuresti.” Bascalizarea nu mai e manifestarea mediocritatii in literatura, ci o forma de postmodernism. Mitul Eminescu este luat in tarbaca, ironizat, dezamorsat sub pretextul ca i se incearca puterea, rezistenta si autenticitatea. E invalmaseala si smog. S-ar zice ca e o trauma nationala a gustului. Este abuzat cultural de fel de fel de ziaristi pripasiti prin cotloanele unor reviste inversunate, hranindu-se din negare, porniti voiniceste la cosit de statui, mindri cu chiot de miristea de socluri ce ramine in urma lor.
Totusi, sablat cu inteligenta, curatat de zgura elogiilor lesinoase care invita la dulce lenevire hermeneutica, readus deci la puritatea initiala, opera lui Eminescu va fi alma mater a romanilor si in veacul european. Aspiratia spre absolut, iubirea neconditionata pentru neamul caruia ii apartine, gravitatea in fata tuturor problemelor sugereaza o fibra morala rara, un model uman care ne indreptateste sa spunem ca in Eminescu avem un mare spirit european.
