În Brăila există o librărie... Rectific: există o fostă librărie, lângă un fost cinematograf, care funcţionează după alte reguli decât restul librăriilor din România. Înăuntrul ei nu ai voie să atingi o carte decât dacă poţi garanta în prealabil, convingător, foarte convingător, că o vei şi cumpăra. Ce pot spune? Bişniţă de secol XXI. Marketing de hapsân comunitar, nu te joci!
Această nouă politică de firmă m-a izbit acum două zile când, intrând în acea librărie pentru a-mi procura nişte... cărţi, am observat un detaliu ciudat, rarisim: un cordon. Da, un cordon! Legat pe post de barieră între un raft şi o masă cu teancuri de cărţi, semn că "pe aici nu se trece". De-a dreptul stupefiat, le-am întrebat pe vânzătoare, două doamne rujate cu grijă, două doamne bocnă de sictir, dacă sunt cumva în inventar. Mi-au răspuns prompt că nu. Atât. Văzând că după întrebarea mea niciuna dintre cele două nu s-a sinchisit să dea jos cordonul, le-am mai adresat curios încă două întrebări: de ce au pus acel cordon şi dacă mi se permite să pot trece de el. Nu, nu mi s-a permis. Răspunsul uneia dintre ele? "Dacă aveţi nevoie de ceva, vă aduc eu!". Incredibil. Bine că nu aveau şi arcaşi pe rafturi!
Oricum, răspunsul lor nu m-a dumirit. Observând că pur şi simplu refuzam să înţeleg cum stau treburile, acestea mi-au explicat că acel cordon era folosit, şi nu mă îndoiesc că mai este şi în continuare, pentru a-i stopa pe clienţii "negativi", dăunători afacerii, mai toţi dintre noi, din câte mi s-a sugerat, care doar se holbează la cărţi însă fără a cumpăra. Repet: incredibil! Deci, am apucat şi ziua în care să ne fie interzis a răsfoi o carte într-o librărie! Şi asta de către personal şi nu din ordinul nu ştiu cărui dictator oligofren. Jos pălăria, cumetre! Continuând în aceeaşi stupefacţie, am încercat să le explic că în niciun alt oraş mare din România, şi Brăila are astfel de pretenţii, ştim că nu este un orăşel cât flegma de furnică, nu există nicio librărie care să aplice un asemenea tratament mitocănesc, de aprozarist cu restanţe, clientului. Dar cele două doamne, total nepăsătoare, de neclintit, pufnind pe nas, mi-au "trântit" trei replici scurte: 1. "pe noi nu ne interesează cum este în alte oraşe!"; 2. "aici nu se citeşte!";3. "ăăă...noi aşa am primit ordine de la sediu!". Clar ca...du-te naibii! I-zo-la-ţio-nism e-co-no-mic. Fiecare face chiar ce îl taie mintea, căci sediul veghează...
Nu sunt singurul care a întâlnit cordonul. În urmă cu o zi, la ore diferite, doi prieteni de-ai mei s-au lovit de aceeaşi situaţie, de aceleaşi feţe acre, în aceeaşi fostă librărie, primind aceleaşi absurde explicaţii.
Doamnelor librar, dacă vă simţiţi cumva cu musca pe căciulă, aşa ceva, deşi pare greu de crezut, chiar este inadmisibil! Aşa ceva este, cum s-o spun mai simplu?, pură neam-prostie de cea mai joasă speţă! După ce că Brăila a devenit o latrină culturală şi după ce că avem trei librării amărâte, prin care doar stafiile se mai zgâiesc la rafturi, într-una dintre ele nu ai voie nici măcar să atingi o carte fără a fi etichetat drept "un nenorocit de mocangiu care-mi bagă afacerea la apă"...
Vă spun sincer, dragii mei, că mă bucur pe undeva de instalarea acestei crize economice! Dacă tot ne lasă rece adevărata ei semnificaţie, măcar avem şansa de a fi debarasaţi de tot acest moloz de ofuscaţi care-şi permit să dea cu tifla în orice! Şi să primească şi salariu pentru asta.
