În timp ce la Canal şi în puşcăriile comuniste se stingeau poeţi cu adevărat ai NEAMULUI - oare nu cu un puternic şi dureros sentiment naţional şi-au scris versurile Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, care n-au avut niciodată posibilitatea de a se face cunoscuţi la o tribună sau la un microfon? -, Adrian Păunescu ridica abil şi nesăţios stadioane întregi în picioare, încercând beţia unei puteri nepermise. Pe de altă parte, cum rămâne atunci cu scriitorii care, cu ADEVĂRAT, nu "şi-au murdărit cuvintele", cu scriitorii cu domiciliu forţat sau cu cei interzişi, ca Ileana Mălăncioiu sau Viorel Padina (ca să dau doar două exemple din multe altele sau mai bine spus două "cazuri")? Unii au reuşit cu greu să-şi recupereze şi viaţa, şi poezia, alţii nu! Rezistenţa pasivă - să-i spunem aşa - prin cultură nu a fost deloc puţin lucru. Păstrarea în zona decenţei şi a demnităţii personale nu a fost deloc uşoară. Suportarea condiţiei de marginalizat n-a fost comodă. Să nu-ţi "murdăreşti cuvintele" nu înseamnă puţin nici acum, în libertate (cu atât mai greu!), darămite într-o groapă cu lei!
Adrian Păunescu s-a plimbat ca un zeu printr-o grădină devastată şi şi-a consumat adrenalina la picioarele unei tribune spre care privea disperat, consumat de un sistem criminal, un popor trist şi dezabuzat, din mijlocul căruia se vedeau, stinşi, ochii umiliţi ai multor scriitori "flămânzi" de cuvinte tipărite. Să inspiri teamă (chiar în unele structuri ale Partidului), să te joci de-a poetul Cetăţii, alături de un lider sângeros, însemna multă cutezanţă, însemna un adevărat menuet cu diavolul, dar în niciun caz nu presupunea vreun act de opoziţie sau de dizidenţă. Nu trebuie uitat că sume colosale, livrate de regimul comunist, au alimentat "cutezanţa" lui Adrian Păunescu.
Nu cenzura ideologică a stopat activitatea Cenaclului Flacăra. A fost stopată forţa de seducţie a unui om carismatic, care-şi ascuţea vanitatea nu la gâtul comunismului, ci la urechea sensibilă, şi mai ales suspicioasă, a unui dictator pe care ajunsese să-l şi concureze. Era ca un tors "îndoielnic" de pisică sălbatică, ce inspira nesiguranţă, pe care Ceauşescu şi garda lui ideologică (credincioasă pe atunci) l-au perceput exact.
Într-o lume atât de statică şi de trist repetitivă, într-o societate al cărei ceas se sfărâmase de mult, într-o societate în care un popor se învârtea în cerc, făcând la comandă "rondul de noapte", Cenaclul Flacăra reprezenta doza necesară de libertate, dar pervers şi duplicitar administrată de un dealer dornic să câştige fără scrupule.
Dar drumul spre dezintoxicare nu trebuia să înceapă după 1989, când, fără să fie ucise nostalgiile (care, cu siguranţă, fac parte din firescul naturii umane), trebuia invocată forţa etică a lucidităţii? După 40 de ani de dictatură şi încă 20 de libertate, avem "dreptul" de a rămâne captivi tot într-o istorie trucată şi fals sentimentală? Eu cred că trebuie despărţite efuziunile personale de adevărul istoric şi de necontestat.
