31 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 și de la căderea unui regim odios. 31 de ani de așteptări, de speranțe, de dezamăgiri, de încercări. Nu, nu suntem la nivelul la care ne doream să fim în 1989 sau la care credeam atunci că o să fim acum. Au trecut nu 20 de ani, așa cum prevestea, pe la începutul anilor 90, Silviu Brucan, vechi comunist și disident la un moment dat, ci 31 de ani, dar tot nu sunt suficienți. Am început atunci o revoluție, dar n-am apucat să o terminăm cu adevărat. Probabil nici nu va fi posibil vreodată. Sau, în cel mai fericit caz, asta se va întâmpla doar după ce vor mai trece vreo 31 de ani.
31 de ani de false promisiuni, de false jurăminte, de false angajamente, de false diplome, de false pariuri. Inclusiv cu noi înșine. 31 de ani de hoție instituționalizată, de prostie, de rea-voință, de proastă creștere.
31 de ani de falși revoluționari, de falși oameni de bine, de falși politicieni – de fapt hoți, mincinoși, șarlatani. Tot 31 de ani fără să aflăm cine sunt vinovații pentru morții de la Revoluție – atât cei de după căderea regimului ceaușist, cât mai ales cei din zilele de dinainte. 31 de ani în care forțele de ordine și Armata nu și-au cerut niciun fel de scuze pentru reprimarea sângeroasă a protestelor din 16-21 decembrie. Și se vorbește despre asta în fiecare an din ultimii 31 de ani, în speranța că, poate, anul viitor, când vom face iar bilanțul, vom putea spune altceva. Dar nu, nu se va întâmpla asta. Sau poate după ce vor mai trece vreo 31 de ani și nu va mai avea cine să răspundă. Doar Istoria.
Și totuși, de 31 de ani am scăpat de un regim criminal. 31 de ani în care ne-am căutat drumul nostru în lume și pe care, totuși, l-am găsit. Târziu - mai târziu decât ar fi trebuit, greu – mai greu decât ar fi fost normal, cu piedici și obstacole – multe și grele, o mulțime puse de noi înșine. Cu unii care încă ar dori să ne întoarcă înapoi.
Și totuși, în ciuda tuturor neajunsurilor, lipsurilor, frustrărilor, nemulțumirilor, dezamăgirilor ori acțiunilor criminale ale statului român, în ciuda incompetenței generale, a hoției, a delăsării, în ciuda diferențelor mari care ne despart nu de statele cu adevărat dezvoltate, ci de cele vecine, în ciuda crizelor de tot felul cu care ne-am confruntat de-a lungul acestei lungi perioade, în ciuda sărăciei cu care se confruntă încă o bună parte a populației, România trăiește acum, după 31 de ani, cea mai bună perioadă a istoriei sale. Cine spune altceva nu știe ce spune, nu vrea să recunoască sau este incapabil să realizeze asta.
Iar toate acestea sunt posibile datorită celor care s-au sacrificat în urmă cu 31 de ani. Asta nu trebuie să uităm niciodată. Chiar dacă au murit fără că cineva să răspundă cu adevărat pentru asta, măcar nu a fost degeaba. Nu, chiar nu a fost degeaba! Putem fi nemulțumiți, supărați, revoltați – pe alții sau pe noi înșine -, dar nu putem fi atât de nerecunoscători, încât să spunem că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost degeaba. Cine spune asta nu știe ce spune, nu vrea să recunoască sau este incapabil să realizeze acest lucru. Și poate că mai trebuie să treacă vreo 31 de ani, până când toată lumea va înțelege asta, dar nu vor trece nici aceștia degeaba.
