Până în urmă cu exact 28 de ani, România era o închisoare. O închisoare a trupurilor, o închisoare a minţilor, o închisoare a gândirii libere, o închisoare a sufletelor. Vreo 23 de milioane de suflete. O închisoare în care domnea teroarea, o închisoare în care se suferea de frig, de foame, de sete. Setea de libertate. O închisoare a speranţelor omorâte, a năzuinţelor ascunse, a ideilor înăbuşite.
În urmă cu exact 28 de ani, închisoarea s-a dărâmat. Speranţele au renăscut din nou, odată cu moartea unui regim criminal. Un regim care, în afară de crimele din închisorile comuniste, în afară de crimele din lagărele de muncă, în afară de crimele din beciurile Securităţii, a ucis ce era mai important din ţara asta: spiritul unei naţiuni. O naţiune care nu a mai ştiut să-şi aleagă valorile, o naţiune care nu a mai putut să-şi respecte oamenii importanţi, o naţiune care nu şi-a mai găsit reperele morale după care să se ghideze şi să funcţioneze. O naţiune a cărei clasă politică a nu s-a mai putut ridica nici măcar la genunchiul unor adevăraţi oameni politici dinainte de era comunistă. Oameni cărora li se datorează Unirea – că tot am intrat în anul centenar – oameni cărora li se datorează România modernă sau oameni cărora li se datorează însăşi existenţa României. O naţiune cu o clasă politică rezultată, de fapt, din acelaşi comunism criminal.
Totuşi, s-a schimbat România de atunci? S-a schimbat ceva în bine în privinţa vieţii românilor în ultimii 28 de ani? Indubitabil da! Cine spune altceva vorbeşte prostii şi chiar nu mai are rost să tot aduc argumente în sensul acesta. S-au schimbat lucrurile în bine de când România este parte a Uniunii Europene? Indubitabil da! Şi cine spune altceva vorbeşte prostii! România a evoluat din aproape toate punctele de vedere – de la cel al libertăţii în sine până la cel economic şi al nivelului de trai. Până şi plecarea în altă ţară, de voie sau de nevoie, a milioane de români, este tot un drept câştigat şi garantat, pentru care până acum 28 de ani se plătea chiar cu viaţa.
La un singur capitol n-am evoluat aproape deloc ca naţiune: la cel al moralităţii, al bunului simţ, al responsabilităţii, al implicării şi al susţinerii valorilor. Iar asta se vede cel mai bine la clasa politică românească. O clasă politică aflată, de fapt, de 28 de ani, într-o continuă involuţie. O clasă politică ajunsă, de fapt, în marea sa majoritate, o gaşcă.
O gaşcă care este la un pas de a transforma România, după 28 de ani, dintr-o fostă închisoare pentru o întreagă naţiune, într-un rai al celor care chiar ar trebui să fie în închisoare. O clasă politică majoritară care, în ciuda defectelor (şi nu puţine) ale acestei naţii, chiar nu merită să reprezinte acest popor.
Dar poate că, în cele din urmă, după această tristă şi revoltătoare experienţă, naţia română va învăţa totuşi ceva: că, la 28 de ani după acea revoluţie, este cazul să mai aibă loc una: o revoluţie morală. O revoluţie a curăţeniei morale. Una cât mai urgentă şi cât mai profundă. Fără o asemenea revoluţie, România probabil nu va mai exista. Şi, sincer, nu cred că vor mai trece 28 de ani până atunci.
