Dar Patriciu vorbeşte din rândurile opoziţiei, acolo unde se află partidul său, ferit oarecum de efectele politice ale crizei financiare. Răspunsul taberei adverse la propunerile sale a fost că situaţia din 2005, când s-a impus cota unică de impozitare, diferă de ceea ce se întâmplă acum şi că rezultatele ar putea fi contrar aşteptărilor.
Cine are dreptate? Şi unii şi alţii, însă fără ca asta să însemne că adevărul s-ar afla undeva la mijloc, ci că noi ne situăm oarecum în afara normalităţii spre care tindem de aproape 20 de ani. Un exemplu concret este diferenţa mare dintre dobânzile de referinţă practicate de băncile centrale ale mai multor state occidentale, care tind spre zero, şi cea menţinută de BNR la 10 la sută. Cu alte cuvinte, o parte a locuitorilor Uniunii Europene sunt încurajaţi să facă împrumuturi, în vreme ce alţii au de îndeplinit condiţii drastice. Deosebirea între cele două situaţii se explică prin puterea reală a economiei fiecărei ţări. Drumul României până la standardele europene e mai lung decât o arată jaloanele agăţate de hartă - 2011 pentru intrarea în Spaţiul Schengen, 2014 pentru aderarea la sistemul monetar european. Mai întâi va trebui să li se explice românilor de ce toate acestea nu au fost pregătite din timp, ca să nu fie nevoie taman acum, pe fondul problemelor economice, să se restructureze birocraţia, să se refacă legi, să se alinieze salarizarea în stufosul sistem bugetar etc. etc. etc. Mai ales că, în ultimii ani, aceleaşi şi aceleaşi figuri de politicieni au făcut rocade în Parlament şi prin fotoliile ministeriale. Absenţa oricăror explicaţii pertinente şi lipsa de răspundere nu vor face decât să contribuie la creşterea riscului de care orice guvern se teme cel mai mult: cel al izbucnirii protestelor sociale.
