Prima zi a lui Florar oscilează încă între onorurile aduse Zeiţei Maia, frumoasa nimfă greacă a munţilor şi sărbătoarea internaţională a muncitorilor. Dacă sărbătorile păgâne precreştine celebrau la 1 Mai întinerirea naturii, iar pentru agricultori, obiceiul cerea să fie aleasă o “Regină a maiului”, cea mai frumoasă dintre toate femeile aşezării, pentru a conduce semănatul, pentru muncitori, semnificaţia acestei zile consta în reducerea normei orare zilnice de lucru.
În perioada comunistă, ziua de 1 Mai era transformată într-o sărbătoare cu defilări şi festivităţi propagandistice, stropită apoi cu bere şi condimentată cu mici.
Am crescut cu paradele de 1 Mai. Deşi era o zi liberă, prezenţa la manifestaţii era obligatorie, atât pentru adulţi, cât şi pentru copiii care exersau săptămâni întregi programul care urma să se desfăşoare impecabil şi să încânte privirile celor de la tribuna oficială. Purtătorii de drapele sau de pancarte ne încadrau pe distanţe apreciabile în perimetrul din care noi, frumos încolonaţi, trebuia să ne manifestăm bucuria şi respectul în faţa autorităţilor de partid şi de stat...
După evenimentele din decembrie 1989, Ziua Internaţională a celor ce muncesc este marcată prin câteva evenimente sociale în aer liber, plimbări la munte sau la mare, iar pentru bugetari, 1 Mai înseamnă încă o zi nelucrătoare.
Ca un omagiu adus sutelor de mii de manifestanţi care au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite la data de 1 mai 1886, trei ani mai târziu, în 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internaţională a Muncii. În memoria victimelor grevei generale din Chicago, prima zi de mai a fost comemorată prin manifestaţii muncitoreşti, iar muncitorii au câştigat astfel dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Aşa am învăţat la lecţiile de Istorie.
În ultimul sfert de secol însă, muncitorii şi-au pierdut locurile de muncă, fabricile şi uzinele au rămas în paragină, iar românii au rupt graniţele pentru a găsi o viaţă mai bună şi pentru a trimite un ban celor rămaşi în sărăcia de acasă. Serbările cu fast din vremurile apuse, când de 1 Mai era obligatoriu să ne îmbrăcăm în straie de sărbătoare şi să defilăm prin faţa tribunelor oficiale au fost aruncate la coşul cu gunoi al istoriei şi înlocuite cu grătare sfârâind în faţa blocurilor şi peturi de bere aruncate la întâmplare.
Ziua Muncii s-a transformat într-un omagiu adus “micului cel mare” şi halbei de bere, sau într-o plimbare la munte sau la mare, pentru cei care îşi permit acest lux.
1 Mai muncitoresc a devenit 1 Mai sărbătoresc, iar noi suntem ademeniţi să trăim într-o sărbătoare continuă şi frumos ambalată. Ne lepădăm de povara muncii şi “vrem o ţară ca afară”, în care doar să vegetăm.
De altfel, în 2017, românii se bucură de 14 zile libere pentru sărbători publice sau religioase, cu două zile mai mult faţă de anul trecut. Este o sărbătoare continuă; în timp ce numărul muncitorilor sau al celor care mai au încă un loc de muncă se reduce, creşte numărul celor ce sărbătoresc. Sărbătorim orice, oricând, cu sau fără motiv.
De câteva zile, românii sărbătoresc Ziua Internaţională a celor ce muncesc. Dar, câţi dintre noi mai au un loc de muncă şi câţi români mai muncesc?
