Pe 15 Ianuarie ne-am obişnuit să îl sărbătorim pe Mihai Eminescu, poetul nepereche al literaturii române, a cărui operă învinge timpul, după cum spunea George Călinescu. La jumătatea lui Gerar, lăsăm deoparte ştirile despre trocuri guvernamentale, despre politicieni care trăiesc în state paralele, despre poliţişti pedofili sau despre criminala de la metrou şi încercăm să ne încălzim sufletul cu versul eminescian şi cu imaginea personalităţii copleşitoare a Luceafărului poeziei româneşti. Într-o lume aflată într-o continuă transformare, într-o societate bântuită de tot felul de crize şi într-o ţară care îşi pierde identitatea de la o zi la alta - a te întoarce la Eminescu, fie şi pentru o zi pe an, este o întoarcere la spiritualitatea românească. O întoarcere la rădăcini şi la esenţa intraductibilului DOR şi a DOINEI care înveşmântează identitatea acestui neam. Poet în toată puterea cuvântului, după cum afirma Titu Maiorescu, Eminescu nu a fost doar geniul poeziei româneşti, ci şi un om al timpului său, un jurnalist politic, un fin observator şi cugetător al vremurilor în care a trăit, un spirit viu, care răzbate peste veacuri şi care ne este mereu contemporan.
Eminescu, scria Nicolae Iorga în 1909, se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale şi prin aceea că opera lui întreagă n-are nici cea mai slabă măsură şi sub nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor.
În Eminescu, românii l-au recunoscut dintotdeauna pe cel mai mare poet naţional, pentru că el a reuşit, ca nimeni altul, să exprime prin scrierile sale, sufletul şi esenţa acestui popor. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem de fiecare dată acasă, acolo unde rădăcinile acestui neam încă se mai zbat şi sângerează româneşte. De aceea, din când în când, ne întoarcem la ultimul mare poet romantic, la cel care a iubit nemărginit valorile vieţii şi a căutat în ele granitul absolutului.
A-l iubi pe Eminescu este o datorie şi o onoare. Este o datorie şi o onoare ca noi să transmitem copiilor şi nepoţilor noştri respectul şi admiraţia faţă de Luceafărul Poeziei româneşti, care a istovit în dăltuirea Cuvântului şi în întruparea literară a conştiinţei româneşti şi să sărbătorim cum se cuvine miracolul eminescian, poetul şi gazetarul patriot.
Şi, dacă, în aceste vremuri tulburi, patriotismul a devenit pentru unii o noţiune deşănţată, fără nicio valoare, să nu uităm expresia pe care o întrebuinţa Eminescu atunci când îi saluta pe colegii săi : “Trăiască naţia!”, iar când era astfel salutat, răspundea: „Sus cu dânsa!”
La ceas de aducere-aminte şi de nemurire a geniului eminescian, TRĂIASCĂ NAŢIA! SUS CU DÂNSA!
