Furtul este o veche meteahnă a românilor, ce a atins apogeul în epoca de aur, un viciu pe care nici măcar trecerea timpului nu a reuşit să-l atenueze. Şi atunci, în era în care a supravieţui era egal cu a “completa”, şi acum, când crizele sociale sunt greu de gestionat, în România s-a furat şi se fură orice. Pare că nimic nu e sigur, nimic nu e suficient de păzit ori suficient de încuiat. Se fură de pe stradă, de prin gospodării, din maşini, din buzunare, din restaurante, din societăţi comerciale, din magazine, din fabrici ori de pe şantiere. De peste tot. Până şi din cimitire! Unde nici nu-ţi trece prin cap, un ochi vigilent pus pe căpătuială găseşte ceva de sustras. Orice: mâncare, băutură, animale, culturi, lemn, fier, roţi, oglinzi, bijuterii. Orice!
Până şi voturi se fură în România! Şi ce dacă?! De unde nu se simte, să se fure! Tot ce pică! Mai ales dacă păgubitul nu e cineva anume, ci statul, comunitatea, municipalitatea!
Zilele trecute, de exemplu, într-un reportaj publicat de colegii mei, aţi putut vedea cum porţiuni întregi dintr-un trotuar de lângă Grădina Publică a fost descompletat. Plăci întregi de tuf vulcanic au fost dislocate şi duse cine ştie unde. Cine ştie.... e impropriu spus. Mie mi-e imposibil să cred că ditamai pietrele au fost luate aşa, pur şi simplu, fără ca cineva să observe. Ei bine, uite că nimeni n-a văzut, n-a auzit. Exact cum nu vede nimeni niciodată când se fură din spaţiul public tot felul de obiecte, de la coşuri, la bănci din parc, de la dale la ţevi de irigaţii, borduri, flori etc. Exact cum nimeni nu vede şi când se distrug bunurile comunităţii sau la colţuri de străzi se formează halde de gunoi. Exact ca şi în Parcul Monument, unde nepăsarea autorităţilor este complet întregită de nesimţirea concitadinilor noştri. Dacă şi WC-ul ori cada de baie o arunci în parc şi nimeni nu vede... cum să nu se “completeze” atât de hidos un peisaj care, de altfel, în aceste prime zile de primăvară ar fi trebuit să ne ofere imaginea unei forfote continue. Oameni care să se îngrijească de spaţiul verde, de copaci, să planteze flori, să vopsească, văruiască, sape, măture. Că doar a venit primăvara, iar omul gospodar nu mai are linişte. Ai noştri, însă, dorm liniştiţi. Oricum, cu o floare nu se face primăvara!
