Campania de vaccinare anti-Covid-19, derulată de autoritățile române, are, în mod evident, problemele ei. Ba cedează platforma electronică, ba ceva nu funcționează la ea, ba sunt persoane care, deși ar avea dreptul să se vaccineze, nu se pot programa, ba nu s-a rezolvat problema persoanelor nedeplasabile, ba se mai pierd pe ici pe colo niște doze. Mai nou, se amână cu 10 zile programarea unora dintre cei înscriși deja la vaccinare, pentru că dozele de vaccin nu sunt livrate în cantitatea stabilită inițial. Desigur, asta nu e din vina statului român, ci a producătorilor de vaccin, care au și anunțat că nu vor putea onora comenzile așa cum s-au angajat și că vor exista niște întârzieri în toată UE. Cea mai revoltătoare problemă, însă, a constituit-o vaccinarea „pe ușa din dos” a unor persoane neprogramate și care nu aveau dreptul să se vaccineze în această etapă a campaniei. Au fost vreo mie și ceva de asemenea cazuri, ceea ce se va lăsa cu controale de la Ministerul Sănătății și niște sancțiuni.
Dar, în ciuda tuturor problemelor, campania de vaccinare în România merge bine. Ritmul vaccinării este unul dintre cele mai mari din Uniunea Europeană și, de fapt, se dovedește că nu primim suficiente doze de vaccin pe cât am putea face. Desigur, și cererea este mare acum, cei deciși de la bun început să se vaccineze fiind prea mulți față de numărul de doze pe care le putem primi acum.
Și tocmai pentru că cererea de vaccinuri este mult mai mare decât oferta, a fost nevoie de stabilirea unor criterii privind prioritatea la vaccinare – așa s-a făcut în toată lumea. Bine, în țările care-și permit să cumpere și care au șansa de a primi vaccinul acum – și nu sunt deloc multe. România se numără printre statele privilegiate - noroc că face parte din UE. Ucraina vecină, de exemplu, nu a putut cumpăra niciun vaccin până la acest moment.
Adevărată problemă a campaniei din România o reprezintă însă împărțirea pe categorii pe care autoritățile au stabilit-o în prioritizarea la vaccinare. Da, era logic să se înceapă cu personalul medical. Și da, era logic să se continue cu bătrânii și bolnavii cronici, pentru că aceștia sunt cele mai vulnerabile persoane la infecția cu Covid. Dar trebuia ca etapa a doua să se limiteze doar la aceste categorii. Autoritățile însă au considerat că trebuie să bage aici și categoria lucrătorilor „esențiali”, adică mai toți angajații statului – singurii angajați din privat fiind cei din retailul alimentar. N-au fost suficienți doar angajații din DSP-uri și profesorii. Au fost băgați și angajații prefecturilor, apoi cei ai autorităților centrale și locale, cei din ministere, ca să nu mai spun de polițiști, armată, finanțe etc. Așa s-a ajuns ca etapa a doua să cuprindă, de fapt, mai mulți români decât cei din categoria „neesențialilor”. Asta în condițiile în care, totuși, toate statististicile arată că boala lovește cel mai crunt în bolnavii cronici (ăia adevărați, nu „îmbolnăviți” peste noapte) și în bătrâni – cu cât mai înaintați în vârstă, cu atât mai fragili. Logic ar fi fost ca vârsta și istoricul medical să fie singurele criterii în etapizarea și prioritizarea vaccinării: etapa a doua – persoanele peste 70 de ani și bolnavii cronici; etapa a treia – persoanele peste 60 de ani; etapa a treia – persoanele peste 50 de ani și tot așa.
Acum, însă, dintr-un total de aproape 1 milion de persoane programate deja în etapa a doua, în jur de 40% sunt „esențialii”, în timp ce bolnavii cronici reprezintă doar puțin peste 20%. România a devenit o țară de „esențiali”, statul având grijă, cu prioritate, de propriii angajați. Angajați care sunt susținuți, de fapt, de restul „neesențialilor”.
