Implacabil, brăilenii din mediul rural intră în rând cu lumea secolului XXI, renunţând la obiceiuri vechi de pe vremea dacilor, pentru a adopta altele mult mai recente, importate din Occident. De exemplu, în vreme ce tot mai puţini cai sunt folosiţi la muncile câmpului, există gospodari care au început să crească astfel de animale doar pentru agrement. Tendinţa a fost observată de un brăilean a cărui afacere depinde aproape în totalitate de existenţa şi utilizarea cailor. Nicu Dragomir deţine, în prezent, ultimul atelier de curelărie şi harnaşamente din Brăila şi spune că lucrurile stau cu totul altfel decât în urmă cu 10 ani. "În anii 90 şi la începutul anilor 2000 făceam cu greu faţă comenzilor primite de la posesorii de căruţe trase de cai. Oamenii voiau hamuri simple, de tracţiune, strict pentru muncă. Acum, posesorii de cai se interesează mai degrabă de căpiţele (parte a harnaşamentului care se aşază pe capul calului - n.n.) făcute cât mai elaborat, cu ciucuri şi bumbi de alamă, pe care să le folosească în zilele de sărbătoare. Iarna aceasta, de Bobotează, am primit o grămadă de comenzi pentru astfel de lucrări", ne-a spus Nicu Dragomir. De ce se întâmplă aşa? Fiindcă, spune curelarul brăilean, s-au schimbat generaţiile, iar dacă bătrânii foloseau caii doar pentru muncă, tinerii vin cu idei noi, împrumutate din alte ţări. Este vorba, aşadar, de oameni care au fost la muncă în străinătate, s-au întors cu ceva bani şi şi-au pus pe picioare propriile ferme. Au tractoare şi combine pentru munca pământului, dar ţin şi trei-patru cai în grajd. Cai de rasă, cumpăraţi cu mii de euro şi folosiţi pentru călărie sau pentru plimbări de agrement. "Pentru genul acesta de crescători este o fală să aibă caii cei mai frumoşi şi cei mai împodobiţi din sat. Când ies cu ei la o sărbătoare cum e Boboteaza, vor să fie admiraţi de toată lumea. Şi sunt dispuşi să investească în imaginea asta. Tot timpul se interesează să vadă dacă am scos un model diferit de căpiţea, mă sună: «Hai, nea Nicule, ce îmi mai dai nou?». Şi eu încerc să fiu tot timpul cu ceva deosebit pe piaţă, pe la târguri. Mă mai uit pe internet, mă mai inspir din filme...", ne-a spus curelarul brăilean. Aşa stând lucrurile, de clienţi nu duce lipsă, însă parcă tot mai bine era în vremurile când căruţa cu cai era baza agriculturii de familie din satele brăilene. "Lucrurile mergeau mult mai bine atunci, aveam comenzi de nu le făceam faţă. Şapte angajaţi aveam în atelier. Apoi a venit anul acela secetos, cam prin 2003 parcă, când s-a stricat treaba rău de tot. Nutreţul era atât de scump, încât te costa 50 de milioane ca să hrăneşti un cal pe timpul iernii. Foarte mulţi au renunţat atunci la cai. I-au vândut la abatoare şi pe cei bătrâni, dar şi pe cei tineri, buni de muncă. În iarna aia, din şapte angajaţi câţi aveam am rămas fără niciunul. A trebuit să îi pun pe liber, din lipsă de comenzi. Am rămas singur în atelier şi a fost cât pe ce să închid afacerea cu totul", ne-a povestit Nicu Dragomir. Ca să facă faţă situaţiei, acesta a trebuit să îşi diversifice oferta, astfel că, în ultimii ani, pe lângă harnaşamente pentru cai, a făcut tot felul de alte obiecte din piele, de la zgărzi pentru câini şi brâuri pentru persoane cu probleme reumatice, până la chingi de imobilizare pentru spitalele de psihiatrie sau port-pistoale şi port-cătuşe pentru Jandarmerie. Aşa a reuşit să îşi ţină afacerea pe linia de plutire şi chiar să meargă iar pe profit.
Nimeni nu mai vrea să fie curelar
Acum, una din marile probleme ale lui Nicu Dragomir este că nu prea găseşte oameni interesaţi să se angajeze la el în atelier. "Nu prea se prinde meseria asta de tineri. Vin, stau o lună două şi pleacă. Eu dau salarii ceva mai mari decât minimul pe economie, dar tot nu reuşesc să păstrez oamenii, chiar dacă meseria nu poţi să zici că e foarte grea. Vorba aia, vara stai la umbră şi iarna la căldură, nu munceşti afară, dar problema este, probabil, că multora li se pare plictisitor să stai toată ziua şi să coşi pielea. Că asta-i baza meseriei de curelar, cusutul. Mai şi croieşti, mai lustruieşti ornamentele de alamă, dar cel mai important e cusutul. Nu e foarte dificil de învăţat, într-un an de zile, dacă te ţii de treabă, prinzi meseria fără probleme. Mai greu e că trebuie să stai ore întregi şi să coşi la mână, fiindcă la noi nu există o maşină care să poată coase cu aţă atât de groasă, cum e asta folosită la harnaşamente", ne-a spus curelarul. Acesta este hotărât ca la primăvară să apeleze la Agenţia de Şomaj pentru a reuşi să angajeze oamenii de care are nevoie.
Nicu Dragomir se ocupă de 20 de ani de curelărie. Meseria a învăţat-o de naşul său, împreună cu care a şi pornit această afacere. "În primii ani de după Revoluţie m-am ocupat de comerţ. Apoi am zis să mă orientez spre producţie, că de comercianţi se umpluse ţara în perioada aia. Încet-încet, am învăţat meseria asta şi cu ea am rămas. Clienţi am din toată ţara, şi din zone de munte, şi din zone de câmpie. Pentru fiecare fac ceea ce-mi comandă, în funcţie de ce se foloseşte în zona respectivă. Pielea pe care o folosesc e tăbăcită în România, la Jilava, şi eu zic că e de calitate foarte bună. Ce-i mai rău e birocraţia asta, care te sufocă. Am noroc cu soţia, că se ocupă ea de contabilitate. Dacă trebuia să mă ocup şi de hârtii, n-aveam nicio şansă să fac faţă cu atelierul, aprovizionarea cu piele şi vânzarea produselor", ne-a mărturisit meseriaşul brăilean.
