El la ţară!? Chiar era de necrezut! Şi totuşi, aceasta era realitatea, şi părea tare mândru când spunea, ce-i drept în glumă, "sunt moşier". În 2007, când a văzut că lucrurile încep să scârţâie, şi-a vândut toate firmele pe care le avea în Bucureşti şi s-a retras definitiv la Brăila. Şi-a cumpărat o fermă, ceva pământ şi, în ciuda frecuşurilor pe care le presupune o afacere în agricultură, spune că îi e bine.
Un mare of are însă pe suflet: nu şi-a închipuit niciodată că satul brăilean poate ajunge atât de jos. "Şi a ajuns jos de tot, Cati! Incredibil de jos! Şi nici măcar nu ştiu dacă e vorba de sărăcie".
S-a întors la Brăila plin de speranţe, cu multe planuri pentru sătenii din localitatea de baştină a părinţilor săi, unde şi-a şi încropit ferma. Ghinion însă! Satul nu mai era nici pe departe aşa cum îl ştia. Chiar dacă acum are străzi pietruite, apă, magazine, este pustiu. Baţi la picior uliţă după uliţă şi abia dacă găseşti câteva persoane sub 60 de ani. Casele nou construite au curţi mari, bine împrejmuite, dar sunt năpădite de buruieni. Şi mai multe case sunt începute şi abandonate, doar nişte bolţari care desenează trist conturul unor camere. Căminul cultural, proaspăt renovat, pare pustiu, în cei aproape 4 ani de când trece zilnic pe lângă el, abia dacă i-a văzut de câteva ori uşa deschisă. E, însă, destulă zarvă la cârciuma din sat!
Cei mai mulţi tineri sunt plecaţi la muncă în străinătate, iar puţinii tineri rămaşi acasă... "Nu vor să muncească! E dureros, dar asta e adevărul. Mă rog de ei să vină la prăşit cu cinci sute de mii pe zi plus mâncare şi nu vor. Îmi spun că e prea cald. Iar dacă nu e cald, sunt bolnavi. Şi dacă nu-i nici una nici alta, sunt mult prea beţi ca să ai cu cine vorbi".
Mi-a povestit însă că sunt şi tineri care şi-au construit propriile afaceri, mai mici sau mai mari. Trag din zori până în seară, parcă ar fi nişte sclavi, iar dacă îi întrebi de ce, aproape toţi se plâng de acelaşi lucru: nu au pe cine se baza. Ai putea spune că e vorba de lipsă de forţă de muncă, dar prietenul meu e de altă părere: "e lipsă de dorinţă de muncă". Iar vina aparţine statului care, pe cel care munceşte îl împovărează cu taxe şi impozite, iar pe cel care nu se înghesuie la treabă îl subvenţionează. Practic, îl plăteşte să stea acasă. Poate nu cu mult, poate nu cu suficient, dar nici nevoile lui nu sunt aşa mari. Se mulţumeşte cu puţin, iar dacă are bani de cartofi, pâine şi băutură, nici nu visează la mai mult.
Care este riscul? Enorm. Copiii proveniţi din asemenea familii pornesc în viaţă cu un handicap. Acela că statul e dator să le asigure supravieţuirea. Puţinii dintre ei care vor lupta să-şi depăşească această condiţie, vor fugi mâncând pământul. Nici pe cei plecaţi peste hotare nu prea ne mai putem baza. Cei care au înţeles că într-o societate corectă munca e răsplătită la adevărata valoare, nu se vor mai întoarce. Mulţi deja şi-au făcut un rost, au deprins traiul civilizat, pentru ei chiar şi scurtele vacanţe şi-au pierdut farmecul. Dragostea de sat, de casa părintească sunt tot mai des umbrite de mitocănie, mizerie, nedreptăţi.
Şi atunci care e viitorul? "Dacă nu ne schimbăm mentalitatea şi percepţia faţă de muncă? Maşinile, utilajele agricole, pot face multe, aduc performanţă, aduc beneficii. Dar sub nicio formă nu pot educa oamenii şi nu vor putea recrea farmecul de odinioară al satului românesc. Şi ce sat e acela în care câmpul e pustiu?!".
Ţăranii nu-s pe câmp
Nu m-am putut abţine să nu-l întreb ce anume se întâmplase de suferise o aşa transformare, "în bine" am ţinut să precizez. Iar răspunsul lui m-a năucit: criza şi viaţa la ţară.
