Cel mai recent scandal care a implicat Poliţia Română – că de aia locală nici nu are rost să vorbim -, în care un cetăţean a fost atacat şi bătut în propria maşină, de faţă chiar cu Poliţia, a scos din nou în evidenţă slăbiciunile instituţiei care are drept slogan „Siguranţă şi încredere”. Să fii bătut de faţă cu 2 poliţişti – unul de sex masculin şi altul de sex feminin - nu denotă nici siguranţă, nici încredere. Iar cazul reliefează una dintre problemele grave ale instituţiei, despre care, oficial, nu prea are curaj să vorbească nimeni: pregătirea poliţiştilor şi, mai ales, pregătirea poliţistelor.
Da, este de înţeles toată treaba cu egalitatea de şanse a sexelor, cu feminismul, cu accesul neîngrădit al femeilor şi al oricui altcuiva la orice meserie din lumea asta, cu evitarea oricărei forme de discriminare etc. Dar... E greu de înţeles, totuşi, prezenţa unor tinere poliţiste şi tineri poliţişti, extrem de firave/firavi, sensibile/sensibili şi delicate/delicaţi, în servicii precum Ordine publică, de exemplu. Înţeleg şi că accesul în şcolile de poliţie nu se mai concentrează pe probele fizice şi nici pe aspectul fizic, dar ar trebui să fie clar un lucru: un absolvent al unei şcoli de poliţie – că e de 6 luni, de 2 ani sau de 5 ani – ar trebui ca, odată ajuns să practice meseria asta, să fie capabil să imobilizeze un atacator şi să-l protejeze pe cel atacat. Un poliţist – indiferent că este bărbat, femeie, transsexual, transgender, persoană cu handicap etc – ar trebui să facă faţă oricărui agresor – bărbat, femeie, transsexual, transgender, persoană cu handicap etc. Cu atât mai mult unuia care nu are asupra lui niciun fel de armă. Dacă la finalul unei şcoli depoliţie nu eşti în stare să imobilizezi pe cineva si să-l pui la pământ, înseamnă că n-ar trebui să fii poliţist. E ca şi cum un student la Economie nu ştie să facă adunări simple. Un asemenea student n-ar trebui şi n-ar putea să fie economist. La fel ar trebui să stea lucrurile şi în cazul elevilor şcolilor de poliţie.
Asemenea cazuri, precum cel de mai sus, arată că poliţiştii – mulţi dintre ei – nu sunt pregătiţi pentru această meserie. Nu mai vorbesc despre cocalarii şi interlopii ajunşi poliţişti, despre teribiliştii care se cred dumnezei odată ce au o uniformă pe ei sau despre şpăgarii deghizaţi în oameni ai legii. Dar nu înţeleg de ce poliţiştii mai firavi şi mai sensibili – indiferent de sex –, dacă tot sunt lăsaţi să termine şcoala, nu sunt totuşi repartizaţi în servicii mai potrivite capacităţii lor fizice: la permise, la înmatriculări, la birouri, la cercetări penale, la poliţia economică, la rutieră - la dirijat în intersecţii, dar nu la Ordine publică, la Intervenţii rapide sau alte asemenea posturi în care interacţionează direct cu indivizi periculoşi. Nu e vorba despre discriminare, este vorba strict despre capacitatea de exerciţiu şi, mai ales, despre siguranţa şi încrederea cetăţeanului. Atât! Şi sunt convins că accesul ăsta neîngrădit al oricărui ameţit în Poliţie este greu de înţeles şi de poliţiştii ăia adevăraţi, care ştiu să-şi facă meseria şi care sunt capabili să-şi exercite profesia, pentru că inclusiv ei sunt puşi în pericol de asemenea colegi-spectatori, pe care nu se pot baza în situaţii critice. Şi asta în numele unei prost înţelese egalităţi de şanse. Una din cauza căreia ai toate şansele să fii agresat de faţă cu poliţişti. De fapt, pseudo-poliţişti.
