În timp ce unii folosesc cu nostalgie expresia latinească “Et in Arcadia ego!”, care înseamnă “Şi eu am fost în Arcadia!”, acum, la câteva zile de când un bărbat a căzut dintr-un mijloc de transport în comun din cauza unor uşi buclucaşe, pot spune că ...şi eu am fost în celebrul autobuz 4!
Dacă Arcadia este denumirea unei regiuni din Grecia antică, locuită la acea vreme de un popor de păstori, un tărâm idilic, un fel de rai pe pământ, BRAICAR reprezintă un adevărat pericol pentru brăileni.
Despre aceste aspecte am scris de ani de zile, dar nici conducerea BRAICAR şi nici alţi factori de decizie nu au luat nicio măsură. Autobuzele circulă în continuare fără niciun fel de grafic, în şir indian şi, după zeci de minute de aşteptare în staţii, microbuzele de pe liniile 16 şi 17, de exemplu, ne transportă ca pe nişte saci cu cartofi; ne fac postere şi ne tasează coloana vertebrală la fiecare curbă, şoferii sunt la fel de recalcitranţi atunci când sunt întrebaţi de ce durează atât de mult până vine un autobuz de care avem nevoie. Cât despre cei de la “butoanele” BRAICAR şi cei care sunt plătiţi să fluidizeze traficul în oraş, nu mai are rost să vorbim...
Dar, să revenim la celebrul autobuz 4 şi la uşile lui buclucaşe. Am urcat din Viziru şi, până la strada Mihai Eminescu, la fostul magazin Dunărea, călătoria cu mijlocul de transport asigurat de BRAICAR a fost o adevărată aventură. La fiecare staţie, călătorii, care aşteptaseră deja minute în şir un autobuz care să îi ducă la destinaţie, se îmbulzeau la uşile acestuia, care refuzau pur şi simplu să se deschidă. Şoferul, iritat, striga la călătorii din staţii că “uşile nu se deschid”, iar cei din autobuz le făceau semne celor de jos să urce pe uşa din faţă, uşă care nici ea nu se deschidea cu una cu două. Vizibil deranjat de situaţie, conducătorul auto încerca în zadar câteva manevre, după care striga la călătorii din faţă să ajute, să tragă de uşă, să facă ceva.
Când uşa se încăpăţâna însă şi refuza să se mişte, ştiind că este vorba despre o defecţiune tehnică la sistemul de închidere-deschidere, şoferul se ridica enervat de la volan şi apăsa în partea de sus a uşii din faţă. El ştia unde şi cum trebuia să apese pentru a se putea deschide uşa şi pentru a fluidiza urcarea şi coborârea în staţii. Pentru noi, călătorii, era mai greu.
Pe moment, dacă priveai detaşat, aveai impresia că eşti într-un film cu proşti sau, într-un roman de Kafka, dar, nimeni nu realiza că siguranţa noastră era pusă în pericol. Din când în când, în special când lua curbele, şoferul, care ştia probabil hibele acelui autobuz, striga către călătorii îngrămădiţi ca sardelele, să nu se mai sprijine de uşi. Cum era şi firesc, câteva voci îi răspundeau să circule mai des autobuzele, dacă vor să aibă uşile libere.
Când s-a întâmplat incidentul şi un bărbat a căzut din acel autobuz, am aflat că preţul piesei auto care ar fi trebuit înlocuită ar fi de circa 200 de lei, după cum susţine unul dintre şoferi. Pentru o astfel de sumă, viaţa noastră, a celor care circulăm de câteva ori pe zi cu mijloacele de transport în comun, a fost pusă în pericol de către BRAICAR de mai bine de un an şi jumătate. Din câte se pare, problemele erau deja cunoscute la societatea de transport în comun, dar, pentru că suntem în ţara lui “lasă că merge şi aşa”, câţiva indivizi care se ţin cu dinţii de scaune pun în pericol zi de zi vieţile noastre. Întrebarea ar fi: până când? Dar, pentru că este vorba de BRAICAR, ar fi din nou o întrebare retorică.
Oricum a venit primăvara şi, de aici înainte, vom merge pe jos, chiar dacă avem în buzunar abonamentele BRAICAR.
