Când m-am apucat să scriu acest editorial, oscilam între SĂNĂTATE şi CULTURĂ. Între a scrie despre sistemul medical, din ce în ce mai bolnav şi mai tot timpul pe buza prăpastiei, la un pas de comă, şi acea hrană sufletească pe care ţi-o oferă un act artistic, într-un secol al vitezei şi al ignoranţei.
Şi, pentru că de ani buni tot scriu despre sistemul de sănătate şi despre disfuncţionalităţile de tot felul din ograda unei Case Naţionale de Asigurări de Sănătate care nu reuşeşte să intre pe un făgaş de normalitate, dar nu am reuşit să schimb mare lucru, am vrut să îndrept macazul către revigorarea actului de cultură şi către frumosul din arte.
Ce rost ar mai avea să vorbesc despre faptul că, mai bine de un sfert de secol, am sponsorizat sistemul de sănătate cu sume impresionante din salariul din ce în ce mai străveziu, iar în momentul de faţă nu se prea vede mare lucru în oferta de servicii medicale sau în condiţiile din spitalele româneşti?
A calculat cineva ce sumă impresionantă s-a acumulat în vistieria Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate de la fiecare angajat care a cotizat lună de lună, ani de zile, pentru asigurările de sănătate?
Ei bine, las bucuria asta celor care vor să contabilizeze plusurile şi minusurile unui sistem aflat în permanenţă în stare de criză, o stare halucinantă, care s-a cronicizat peste timp şi care nu reprezintă încă pentru nimeni un semnal de alarmă.
Nimeni nu a ieşit până acum în faţă sau „pe sticlă” să ne spună câţi bani s-au strâns în fiecare an pentru fondul de sănătate şi cum au fost cheltuiţi.
Nimeni nu ne poate explica de ce anume suntem nevoiţi să aşteptăm luni de zile planificarea pentru anumite analize şi, în disperare de cauză, să apelăm apoi la cabinete particulare, cu miraculosul card de sănătate în buzunar.
Cu siguranţă, banii pentru fondul de sănătate nu au intrat într-un sac fără fund. Cu siguranţă, cu sumele respective, sau cu o parte din ele, s-au cârpit nişte lucruri ori s-au spălat nişte interese. Noi, plătitorii de biruri şi taxe, nu avem de unde să ştim amănunte. Ştim doar că, de la un an la altul, diferenţa dintre cabinetele particulare şi cele din spitalele de stat este din ce în ce mai mare, deşi mulţi medici lucrează şi în sectorul privat şi în cel de stat. La cabinetele particulare, „dai un ban şi stai în faţă”, cum zice românul. De la amabilitatea personalului la condiţiile civilizate şi confortul oferit pacienţilor, totul este diferit faţă de cabinetele de stat. Există acel respect pentru omul suferind, care nu este nevoit să sprijine pereţii cabinetului medical ore în şir, până în prag de leşin.
Se pare însă că, în banii plătiţi lună de lună de asiguraţi pentru fondul de sănătate, Casa Naţionala nu include şi stresul sau nervii pacienţilor, îmbrâncelile de la uşa cabinetelor sau alte incidente care sunt amplu dezbătute pe reţelele de socializare, dar care sunt ignorate de către cei direct răspunzători de bunul-mers al sistemului.
Se apropie alegerile, iar acesta ar fi un subiect care chiar ar trebui să dea de gândit, dacă mai gândeşte cineva în ţara asta.
Spuneam că ajunsesem la saturaţie cu tabloidizarea acestor vremuri şi oscilam între SĂNĂTATE şi CULTURĂ.
Ei bine, atunci când suntem cu sănătatea în pioneze, ce rost mai are să vorbim despre cultură?
Interesează pe cineva faptul că, de o bună bucată de vreme, Brăila respiră printr-un plămân numit CULTURĂ?
Şi totuşi, aici, la îngemănarea fluviului cu bătrâna urbe, sunt oameni şi locuri demne de un oraş cosmopolit.
S-ar putea ca, pe viitor, să vorbim mai mult despre CULTURĂ. S-ar putea să ne întoarcem la artă şi la artişti, pentru a ne vindeca rănile unui secol bântuit de fantasme, de imagini tehnice şi de nepăsarea oamenilor de lângă noi.
Sau, poate că nu...
