Se tot vorbeşte de performanţă, de calitate în învăţământ, iar profesorii tot cer bani, uitând un lucru simplu. Întotdeauna calitatea se face cu ştiinţă şi cu suflet, banii venind ceva mai târziu în ierarhie. Dar ce calitate poţi face în Insula Mare cu copii dezinteresaţi de şcoală? Eu zic că se poate, însă problemele trebuie abordate din altă perspectivă. După ce am stat o zi în mijlocul lor, eu una sunt convinsă că în afară de a-i învăţa carte, aici profesorul ar trebui să mai aibă o misiune, poate cea mai importantă: să le deschidă minţile către viaţa de pe celălalt mal al Dunării. Dascălii trebuie să le schimbe mentalităţile, să le arate lumea, să îi ducă în excursii, să îi iubească aşa cum sunt. Oare de câte ori au fost copiii din Insula Mare în excursii măcar în municipiu, de câte ori au fost aduşi la teatru, de câte ori au fost duşi în vizită la liceele bune, de câte ori au avut şansa să stea de vorbă cu un matur mulţumit de viaţa şi de serviciul lui? Cred că, fără să greşesc, pot să spun niciodată! Şi atunci, dacă noi, adulţii nu ştim să ne punem în locul lor, cum să-i înţelegem, le cerem lor să ne înţeleagă şi să ne asculte? Profesorii ar trebui să facă ceva pentru aceşti copii în fiecare zi. Fericirea zilnică vine din lucrurile mărunte. Pentru asta profesorii din Insulă primesc şi bani, sporuri importante la salariu, ce pot ajunge până la 80%. Din păcare însă, nici măcar aşa ei nu au chef să lupte şi se declară învinşi de indiferenţa copiilor. Se mulţumesc cu statutul de funcţionar şi visează la ziua când vor obţine o notă la titularizare suficient de mare ca să scape de postul din Insula Mare şi să se reîntoarcă în lumea civilizată, să vorbească despre calitate şi să ceară mai mulţi bani.
Închisoarea sufletelor
Atitudine care te duce imediat cu gândul la obiceiul de acum 100 de ani, când ţăranii culegeau struguri cu botniţe, pentru ca nu cumva să-l sărăcească pe boier mâncând zemoasele boabe. Şi oamenii din Insula Mare acceptă senini regulile impuse de Tărâţă, trăind în secolul XXI aproape ca într-o închisoare. Oricum, pustietatea, praful, pietrele drumului şi păsările de tot felul îţi arată că ai păşit pe un alt tărâm, în care timpul curge mai încet, în care viaţa are alte reguli. Satele şi oamenii par încremeniţi în vremea lor, iar copiii îşi urmează senini şi inconştienţi destinul. În sate, deşi casele oamenilor îşi ţipă sărăcia, şcolile arată bine. Sunt moderne, au geamuri termopan, iar elevii au la dispoziţie material didactic. Dar nimic din toate acestea nu-i atrage. În sufletul lor nu dau doi bani pe ce au în şcoală, pe ce zic străinii ce vin un an sau doi să le predea, pentru ca apoi să fugă mâncând pământul. Sufletele lor au întors deja spatele lumii de dincolo de Dunăre, pe care nu o ştiu, deci nu o înţeleg. Când încerci să le spui că e bine pentru ei să înveţe, chicotesc gândindu-se că pentru a sta la coada vacii au pierdut deja cam mult timp pe la şcoală. Şi, din ignoranţă, preferă să se limiteze doar la lumea pe care o cunosc. Profesorii, singurii care ar avea un cuvânt de spus, nu vor sau nu pot să o facă. Străini de aceste meleaguri, nu înţeleg regulile jocului şi nu găsesc portiţa prin care să se strecoare în lumea lor. Se văd depăşiţi şi nu fac nici cel mai mic efort să înţeleagă cum este posibil ca la numai 60 de kilometri de Brăila, nimic din ce au învăţat ei în şcoală să nu dea rezultate. Unii dascăli chiar nu pot pricepe resorturile care determină copilul să străbată kilometri de noroaie în fiecare zi pentru a veni la şcoală şi, odată ajuns acolo, să nu vrea să înveţe. Ca urmare, renunţă la gândul că ar putea avea vreodată satisfacţii profesionale de pe urma activităţii sale, chiar dacă este posibil să fi sperat la aşa ceva. Învins, se resemnează şi devine un simplu funcţionar acoperit de hârtii ce se simte la rându-i prins în închisoarea numită Insula Mare!
