De la o zi la alta, în România se înregistrează cifre tot mai îngrijorătoare de infectări cu coronavirus şi apar alte şi alte recorduri de noi cazuri şi de decese înregistrate în 24 de ore. Urmăresc îngrozită ştirile despre lipsurile din sistemul de sănătate, despre medicii epuizaţi, care încă mai rezistă pe baricade, despre complicaţiile care îi afectează sau îi ucid pe bolnavii cronici sau despre paturile insuficiente din secţiile de terapie intensivă şi cred că valul acesta de pandemie ne va duce din rău în mai rău...
În martie, în aprilie, în mai, sau în iunie, am tot sperat ca nebunia asta de COVID 19, care a îngenuncheat întreaga omenire să plece cât mai curând şi să revenim la o viaţă normală. Acea normalitate pe care am tot invocat-o de 30 de ani încoace, timp în care ne-am uitat la un sistem de sănătate lipsit de resurse, l-am criticat că este mizer, ne-am lamentat că e rău, dar nu am făcut nimic, nu am mişcat un deget pentru a-i oferi o gură de oxigen.
Acum, acest sistem de sănătate începe să-şi arate limitele, iar noi suportăm consecinţele nepăsării şi ale indiferenţei noastre.
După modelul sistemului medical din Cehia, care a lansat un apel disperat către medicii şi asistentele care au plecat în străinătate ca acestea să se întoarcă şi să dea o mână de ajutor în criza sanitară din ţară, acum, România îşi cheamă şi ea personalul medical în ajutor. Târziu, foarte târziu şi fără motivaţii concrete, cred eu.
Întreaga vară ne-am relaxat, atât autorităţile, cât şi noi, cetăţenii, ne-am uitat la COVID 19, care a intrat şi el într-o minivacanţă. Mulţi dintre noi l-au ignorat sau încă îi contestă existenţa şi am crezut că putem păcăli acest coronavirus, că suntem un popor de şmecheri, după cum cred unii, sau un popor credincios şi binecuvântat, după credinţa creştin-ortodoxă.
Dar pandemia a reuşit să ne zdruncine începutul de toamnă, să ne îngheţe inimile de frică şi să ne limiteze aşteptările. Într-o ţară în care toate guvernele postdecembriste au promis spitale regionale, investiţii majore în sistemul de sănătate, dar nici măcar nu au fost văruite spitalele vechi, acum, în plină pandemie, suntem cu toţii prizonieri. Acum, când COVID-ul ne pândeşte la fiecare pas, iar sabia lui Damocles ne urmăreşte pe fiecare dintre noi, scapă cine poate şi doar Dumnezeu ne mai poate ajuta.
Dar, pentru că astăzi este 27 octombrie, iar la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, mii de români se roagă la Sfintele Moaşte ale Sfântului Dimitrie, Cuviosul din Basarabi, desigur, în condiţii speciale, încă mai credem şi putem spera în minuni.
Se spune că Moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou – Basarabov a scăpat Bucureştiul de epidemia de ciumă, în anul 1814, pe vremea domnitorului Caragea, au alungat foametea, în anul 1827, în vremea domnitorului Grigore Ghica, după o secetă îndelungată şi că procesiunea cu Sfintele Moaşte a oprit epidemia de holeră care a cuprins oraşul, care devenise aproape pustiu în anul 1831. De ce nu ne-ar ajuta şi acum?
Mulţi dintre noi, nu mai credem în minuni. Din când în când însă, îmi revine în minte un citat al lui Nicolae Iorga:
„Dacă Dumnezeu nu există şi eu cred, n-am pierdut nimic.
Dar, dacă Dumnezeu există şi eu nu cred, atunci am pierdut totul”.
