Indiscutabil, legea conversiei la cursul istoric al leului a creditelor luate în franci elveţieni, deşi s-a dorit un fel de lege socială, este, din start, una discriminatorie. Este discriminatorie faţă de cei care au luat credite în alte monede mai mult sau mai puţin exotice – yeni japonezi, dolari americani sau euro -, dar şi faţă de cei care au luat împrumuturi în lei. Aceştia din urmă au plătit dobânzi mai mari încă de la începutul luării creditelor, pentru că dobânzile la lei erau muuult mai mari decât la creditele în valute. Iar în cazul francului, dobânda era de fapt cea mai mică de pe piaţă. În plus, şi dolarul a crescut – de pe la 2,4 lei, prin 2007, la peste 4 lei în prezent – dar şi euro – de pe la 3,33 lei în urmă cu 9 ani, la 4,45 lei acum. Deci, implicit, şi ratele împrumutaţilor.
Este adevărat: pe cei împrumutaţi în franci elveţieni, deprecierea leului i-a lovit cel mai tare – ratele au crescut cu mai mult de 100%. Mulţi ar putea spune că acesta a fost riscul – au împrumutat într-o monedă cu dobândă extrem de mică, atunci să suporte consecinţele. Au ştiut ce au semnat şi şi-au asumat riscul. Ca toţi împrumutaţii, de altfel.
Dar sunt situaţii în care ratele unora dintre împrumutaţi au ajuns să fie aproape cât salariul pe care îl câştigă acum. Da, sunt deja cazuri sociale, dar asta nu e valabil doat în cazul celor împrumutaţi în franci. De ce nu s-au gândit şi la ceilalţi parlamanetarii, atunci când au votat în unanimitate legea coversiei? Cazurile sociale ar fi trebuit să fie scopul legii: să zicem, cei a căror rată este peste 50% din venituri. Şi indiferent de moneda creditului.
Şi de ce n-au aplicat parlamentarii un curs actualizat măcar cu rata inflaţiei, dacă nu cu dobânda la creditele în lei? Pentru că aşa ar fi fost normal: converteşti rata în lei la cursul la care era francul atunci când ţi-ai luat creditul, dar se aplică dobânda actuală la lei. Ar fi fost mai cinstit. Şi la fel de cinstit ar fi fost să existe un plafon până la care să se facă această conversie: echivalentul a 60.000 de euro, să zicem, plafon fixat de Guvern pentru Prima Casă. Şi totuşi, legea conversiei creditelor în franci nu a fixat niciun plafon. Nici măcar pe cel de 250.000 de franci, cum se vehicula iniţial. A făcut ce-a făcut liberalul Daniel Zamfir, iniţiatorul legii, că l-a convins şi pe Dragnea&PSD să scoată din lege orice plafon şi orice grad de îndatorare.
Prin urmare, de conversie vor beneficia şi cei cu credite de sute de mii de franci şi cei pentru care, să spunem, rata reprezită 20% din venituri. Păi să fim serioşi: dacă ţi-ai permis un împrumut de sute de mii de franci elveţieni ca să-ţi cumperi un palat, înseamnă că fie oricum ai bani să-ţi plăteşti rata, fie - dacă nu-ţi mai permiţi - îţi poţi vinde palatul, restitui creditul şi-ţi iei un apartament de 2 camere, de 50.000 de euro, ca toţi ceilalţi fraieri care îşi dau jumătate din salariu, timp de 30 de ani, doar pentru că au vrut o casă şi nu i-a lăsat raţiunea să se arunce la exotisme gen credit în franci elveţieni. Fraierii ăia care îşi plătesc mereu creditele - pentru că ei n-au nicio lege care să-i ajute sau să-i recompenseze în vreun fel pentru asta. Apropo, pentru cei care nu mai pot ori nu mai vor să-şi achite ratele mai există alte două legi, în afară de cea a conversiei: legea dării în plată (cedezi casa băncii şi scapi) şi cea a insolvenţei personale (încă la nivel de norme). Cei care îşi văd de plata creditelor sau care s-au ferit de bănci ori n-au putut să-şi facă rate va trebui să suporte însă costurile acestor legi, mai ales ale legii conversiei creditelor în franci.
Şi atunci, dacă tot se întâmplă asta, n-ar fi normal să vadă toată lumea cine sunt adevăraţii beneficiari ai legii conversiei – cu nume, prenume şi funcţie? Eventual şi cu o declaraţie de avere? Şi nu, nu mă interesează cei cu credite sub echivalentul a 60.000 de euro, ci cei cu împrumuturi mai mari de această sumă. Ar fi cazul, dacă tot plătim cu toţii pentru ei, să ştim exact cine sunt cei câţiva – că sigur nu sunt mulţi – beneficiari de credite de sute de mii de franci, pentru care s-a luptat atât de mult liberalul Zamfir împreună cu tot PNL-ul şi pentru care a cedat şi social-democratul Dragnea - împreună cu tot PSD-ul şi toate partidele parlamentare la un loc.
